Ca răspuns la plângerea formulată de Volksbank România, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a precizat că un stat membru al Uniunii poate limita comisioanele bancare percepute de creditor.
Precizările CJUE privind întinderea protecţiei consumatorilor acordată în cadrul contractelor de credit au fost formulate prin Hotărârea în cauza C-602/10 având ca părţi SC Volksbank România SA şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor – Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Călăraşi.
În discuţie, se află dispoziţiile a două reglementări, cea comunitară şi norma românească, aceasta din urmă fiind contestată de Volksbank.
Directiva privind contractele de credit pentru consumatori prevede că, în domeniile pe care le armonizează, statele membre nu pot menţine sau introduce în legislaţia lor naţională dispoziţii diferite faţă de cele stabilite de directivă.
Totuşi, afirmă CJUE, directiva nu împiedică statele membre să aplice, în conformitate cu dreptul Uniunii, dispoziţiile acestei directive unor domenii care nu ţin de domeniul său de aplicare.
Pe de altă parte, statele membre se asigură că există proceduri adecvate şi eficiente de soluţionare pe cale extrajudiciară a litigiilor cu consumatorii privind contractele de credit, recurgând, după caz, la organisme existente.
Directiva nu se aplică contractelor de credit existente la data intrării în vigoare a măsurilor naţionale de punere în aplicare.
În România, directiva a fost transpusă în dreptul intern printr-o ordonanţă care a intrat în vigoare la 22 iunie 2010.
Aceasta prevede printre altele că pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
În speţă, una dintre condiţiile generale ale contractelor de credit încheiate între banca Volksbank România şi clienţii săi, anterior intrării în vigoare a ordonanţei, prevede că, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul poate datora băncii un „comision de risc”, egal cu 0,2 % din soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor − Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Călăraşi, care a apreciat că perceperea acestui comision nu era prevăzută de ordonanţă, a aplicat Volksbank o amendă precum şi sancţiuni complementare.
În faţa Judecătoriei Călăraşi, Volksbank a arătat că anumite dispoziţiile ale ordonanţei erau contrare directivei. Prin urmare, instanţa de trimitere a solicitat Curții de Justiţie să precizeze domeniul de aplicare al acestei directive.
Curtea se pronunţă, în primul rând, cu privire la includerea, de către statele membre, a contractelor de credit garantate cu un bun imobil în domeniul de aplicare material al unei măsuri naţionale de transpunere a directivei, în pofida faptului că aceasta le exclude din domeniul său de aplicare.
Curtea subliniază că statele membre pot aplica, în conformitate cu legislaţia Uniunii, dispoziţiile directivei menţionate în domenii care nu intră în sfera sa de aplicare.
Astfel, acestea pot să menţină sau să introducă măsuri naţionale corespunzătoare dispoziţiilor directivei amintite sau unora dintre ele, în ceea ce priveşte contracte de credit care nu intră în domeniul de aplicare material al directivei, precum, în speţă, contractele de credit garantate cu un bun imobil.
În al doilea rând, Curtea examinează includerea unor asemenea contracte de credit, în derulare la data intrării în vigoare a reglementării naţionale, în domeniul de aplicare temporal al acestei reglementări.
Curtea relevă că revine în principiu statelor membre competenţa de a stabili condiţiile în care intenţionează să îşi extindă normele naţionale prin care este transpusă această directivă la contracte de credit precum cele din speţă, care nu intră sub incidenţa vreunuia dintre domeniile pentru care legiuitorul Uniunii a intenţionat să stabilească dispoziţii armonizate.
În consecinţă, statele membre pot stabili o măsură tranzitorie care presupune ca respectiva reglementare naţională să se aplice şi în privinţa contractelor în derulare la data intrării în vigoare a acesteia.
În al treilea rând, Curtea apreciază că directiva nu se opune ca un stat membru să impună instituţiilor de credit obligaţii, care nu sunt prevăzute de directiva menţionată, în ceea ce priveşte tipurile de comisioane pe care le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum.
Astfel, în speţă, norma prevăzută de ordonanţa română, care cuprinde o listă limitativă de comisioane bancare ce pot fi percepute de creditor de la consumatori, constituie o măsură de protecţie a consumatorilor într-un domeniu care nu este armonizat de directivă.
În al patrulea rând, Curtea răspunde argumentului Volksbank, potrivit căruia reglementarea română, în măsura în care interzice instituţiilor de credit să perceapă anumite comisioane bancare, diminuează posibilităţile de acces ale clienţilor stabiliţi în România la creditele de consum propuse de societăţi care sunt stabilite în alte state membre, şi în consecinţă, încalcă normele tratatului în materia liberei prestări a serviciilor.
În această privinţă, Curtea precizează că o reglementare a unui stat membru nu constituie o restricţie în sensul tratatului numai pentru că alte state membre aplică norme mai puţin stricte sau mai avantajoase din punct de vedere economic pentru prestatorii de servicii similare stabiliţi pe teritoriul lor.
Curtea consideră, în plus, că o dispoziţie naţională precum cea prevăzută de dreptul român, nu face mai puţin atractiv accesul pe piaţă şi nu reduce cu adevărat capacitatea întreprinderilor în cauză de a reprezenta o concurenţă eficientă prin raportare la întreprinderile stabilite în mod tradiţional în România.
În sfârşit, Curtea constată că directiva nu se opune reglementării române care, în materie de credite de consum, permite consumatorilor să se adreseze direct unei autorităţi de protecţie a consumatorilor, care, în continuare, poate aplica sancţiuni instituţiilor de credit pentru încălcarea reglementării naţionale, fără să aibă obligaţia de a recurge în prealabil la procedurile de soluţionare extrajudiciară prevăzute de legislaţia naţională pentru asemenea litigii.
Curtea relevă astfel că directiva impune ca procedurile în materie de soluţionare extrajudiciară a litigiilor să fie adecvate şi eficiente. Prin urmare, revine statelor membre obligaţia de a reglementa modalităţile procedurilor amintite, inclusiv eventualul lor caracter obligatoriu, cu respectarea efectului util al acestei directive.
*
Pentru dreptul comunitar, referirea priveşte Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial L 133.
Directiva a fost transpusă în dreptul român prin Ordonanţa de urgenţă nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în M.Of. nr. 389 din 11 iunie 2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 288/2010 (publicată în Monitorul oficial nr. 888 din 30 decembrie 2010).
