CJUE: Reglementarea italiană privind contractele de muncă pe durată determinată în sectorul şcolar este contrară dreptului Uniunii

Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării italiene privind contractele de muncă pe durată determinată în sectorul şcolar. Astfel s-a pronunţat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în cauzele conexate C-22/13, C-61/13, C-62/13, C-63/13, C- 418/13 prin Hotărârea din data de 26.11.2014. Curtea a apreciat că reînnoirea nelimitată a contractelor de muncă pe durată determinată în sectorul şcolar, pentru a acoperi nevoi permanente şi durabile ale şcolilor de stat, NU este justificată.

Faţă de această soluţie de principiu, dar şi având în vedere şi situaţiile similare existente în practică, în diverse domenii de activitate din ţara noastră, vom prezenta în cele ce urmează şi celelalte consideraţii ale CJUE.

Ce prevede reglementarea italiană?

Reglementarea italiană prevede un sistem de înlocuire a personalului didactic şi administrativ în şcolile administrate de stat.

Potrivit acestui sistem, posturile vacante şi libere înainte de 31 decembrie sunt ocupate prin supliniri anuale „în aşteptarea finalizării procedurilor de concurs”.

Aceste supliniri sunt efectuate prin recurgerea la liste de candidaţi eligibili pe care sunt înscrise în ordinea vechimii cadrele didactice care au reuşit un concurs, dar care nu au putut obţine un post de titular, precum şi cele care au urmat cursuri de abilitare efectuate de şcolile de specializare pentru învăţământ.

Cadrele didactice care efectuează astfel de supliniri pot fi titularizate în funcţie de posturile disponibile şi de ascensiunea lor pe listele respective.Titularizarea poate rezulta şi direct din reuşita la concurs.

Aceste concursuri au fost însă întrerupte între anii 1999 şi 2011.

Care este  litigiul principal în discuţie?

Doamnele Raffaella Mascolo şi Carla Napolitano, precum şi alte persoane  au fost recrutate în instituţii publice în calitate de cadre didactice şi colaboratoare administrative pe baza unor contracte de muncă pe durată determinată succesive. Acestea au lucrat în perioade diferite, dar niciodată nu au fost angajate pentru mai puţin de 45 de luni într-o perioadă de 5 ani.

Susţinând nelegalitatea acestor contracte, lucrătoarele menţionate au solicitat în justiţie recalificarea contractelor lor drept contracte de muncă pe durată nedeterminată, titularizarea lor, plata salariilor corespunzătoare perioadelor de întrerupere între contracte, precum şi despăgubirea pentru prejudiciul suferit.

Corte costituzionale (Curtea Constituţională italiană), precum şi Tribunale di Napoli (Tribunalul Napoli) au solicitat CJUE să se proununţe dacă reglementarea italiană este conformă cu Acordul-cadru privind munca pe durată determinată¹  şi mai precis, “dacă acesta din urmă permite reînnoirea unor contracte de muncă pe durată determinată pentru ocuparea unor posturi vacante şi libere, în aşteptarea finalizării procedurilor de concurs pentru recrutarea personalului titular din şcolile publice, fără ca termene precise să fie stabilite pentru finalizarea concursurilor şi cu excluderea oricărei reparări a prejudiciului suferit din cauza unei astfel de reînnoiri”.

Ce a răspuns în esenţă CJUE prin Decizia din data de 26.11.2014 la întrebarea preliminară ce i-a fost adresată?

Curtea a concluzionat că acordul-cadru privind munca pe durată determinată NU admite o reglementare (n.n.- precum este reglementarea italiana) care, în aşteptarea finalizării procedurilor de concurs pentru recrutarea de personal titular în şcolile publice, permite reînnoirea contractelor de muncă pe durată determinată pentru ocuparea unor posturi vacante şi libere de personal didactic şi de personal tehnic, economic şi socio-administrativ, fără să indice niciun termen precis pentru finalizarea acestor proceduri de concurs şi cu excluderea oricărei posibilităţi a acestor cadre didactice şi a personalului menţionat de a obţine repararea prejudiciului suferit eventual ca urmare a unei asemenea reînnoiri.

Astfel, reglementarea italiană nu cuprinde criterii obiective şi transparente în scopul de a verifica dacă reînnoirea contractelor respective răspunde efectiv unei nevoi reale, este de natură să atingă obiectivul urmărit şi este necesară în acest scop. Ea nu cuprinde nici alte măsuri prin care se urmăresc prevenirea şi sancţionarea recurgerii abuzive la asemenea contracte.

Cum şi-a argumentat CJUE Hotărârea din data de 26.11.2014?

În hotărârea sa, CJUE a amintit mai întâi că Acordul-cadru se aplică tuturor lucrătorilor, fără a face distincţie în funcţie de calitatea publică sau privată a angajatorului lor, precum şi de sectorul de activitate în cauză. Acordul-cadru se aplică, aşadar, lucrătorilor–cadre didactice sau colaboratori administrativi–recrutaţi pentru a efectua supliniri anuale în şcolile publice.

Pentru a preveni folosirea abuzivă a unor contracte de muncă pe durată determinată succesive, acordul-cadru impune statelor membre să prevadă, în primul rând, cel puţin una dintre următoarele măsuri: indicarea motivelor obiective care justifică reînnoirea contractelor sau stabilirea duratei maxime totale a contractelor sau a numărului de reînnoiri ale acestora² . Pe de altă parte, pentru a garanta deplina eficacitate a acordului-cadru, o măsură de sancţionare trebuie aplicata în caz de utilizare abuzivă a unor contracte pe durată determinată succesive. Această măsură trebuie să fie proporţională, efectivă şi disuasivă.

Cum am amintit deja, CJUE a concluzionat în sensul că reglementarea italiană nu cuprinde nici măsuri prin care să se urmăresca prevenirea şi sancţionarea recurgerii abuzive la contracte de muncă pe durată determinată succesive.

Astfel, în ceea ce priveşte măsurile preventive, CJUE a reţinut:  Reglementarea italiană nu prevede nicio măsură care să limiteze durata maximă totală a contractelor sau numărul reînnoirilor lor si nici nu prevede vreo măsură echivalentă. În aceste condiţii, reînnoirea trebuie să fie justificată de un „motiv obiectiv”, precum natura specifică a atribuţiilor, caracteristicile lor sau urmărirea unui obiectiv legitim de politică socială.

Potrivit CJUE, înlocuirea temporară a lucrătorilor din motive de politică socială (concedii medicale, pentru creşterea copilului, de maternitate, sau altele) constituie un motiv obiectiv care justifică durata determinată a contractului.

CJUE a aratat de asemenea că învăţământul corespunde unui drept fundamental garantat de Constituţia italiană care impune statului italian obligaţia de a organiza serviciul şcolar astfel încât să asigure un echilibru constant între numărul de cadre didactice şi numărul de elevi, ceea ce depinde de o multitudine de factori, dintre care unii pot fi greu controlabili sau previzibili. Aceşti factori atestă o nevoie specială de flexibilitate care poate să justifice în mod obiectiv recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată succesive.

De asemenea, CJUE a admis că, în cazul în care un stat membru rezervă, în şcolile publice, accesul la locurile de muncă permanente personalului care a reuşit la un concurs, prin titularizare, se poate justifica în mod obiectiv şi ca, în aşteptarea finalizării acestor concursuri, posturile care trebuie să fie ocupate să fie acoperite prin contracte de muncă pe durată determinată succesive.

Cu toate acestea–contrar celor susţinute de guvernul italian–,simplul fapt că reglementarea naţională, care permite tocmai reînnoirea unor contracte de muncă pe durată determinată pentru ocuparea, prin supliniri anuale, a unor posturi vacante şi libere în aşteptarea finalizării procedurilor de concurs, poate fi justificată de un „motiv obiectiv”, însa nu este suficient pentru a determina conformitatea acesteia cu acordul-cadru, dacă rezultă că aplicarea concretă a reglementării menţionate conduce, în speţă, la o recurgere abuzivă la contracte de muncă pe durată determinată succesive.

Această situaţie se regăseşte atunci când contractele respective sunt utilizate pentru a satisface nevoi permanente şi durabile în materie de personal din şcolile publice.

Or, CJUE a arătat că, în speţă, termenul pentru titularizarea cadrelor didactice în acest sistem este variabil şi incert, întrucât titularizarea depinde de împrejurări aleatorii şi imprevizibile.

Astfel, pe de o parte, titularizarea prin efectul ascensiunii cadrelor didactice pe lista de candidaţi eligibili se realizează în funcţie de durata globală a contractelor de muncă pe durată determinată, precum şi de posturile care au devenit între timp vacante. Pe de altă parte, niciun termen precis nu este stabilit pentru organizarea procedurilor de concurs .

A rezultat că reglementarea italiană, deşi limitează în mod formal recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată în scopul de a efectua înlocuiri anuale pentru posturi vacante şi libere numai la o perioadă temporară care ia sfârşit la momentul finalizării procedurilor de concurs, nu permite să se garanteze că aplicarea concretă a acestui motiv obiectiv este conformă cu cerinţele acordului-cadru.

În plus, consideraţiile de ordin bugetar nu constituie în sine un obiectiv urmărit de această politică şi, prin urmare, nu pot justifica lipsa oricărei măsuri care să prevină recurgerea abuzivă la contractele de muncă pe durată determinată succesive.

În consecinţă, CJUE a retinut ca legislaţia italiană nu cuprinde nicio măsură care să prevină recurgerea abuzivă la contractele de muncă pe durată determinată succesive. 

În ceea ce priveşte măsurile de sancţionare, CJUE a reţinut: Legislaţia italiană exclude repararea prejudiciului suferit ca urmare a recurgerii abuzive la contracte de muncă pe durată determinată succesive în sectorul învăţământului.Aceasta nu permite nici transformarea acestor contracte de muncă în contracte pe durată nedeterminată.

Faptul că un lucrător care a fost suplinitor poate obţine un contract pe durată nedeterminată numai prin titularizarea prin efectul ascensiunii pe lista de candidaţi eligibili este aleatoriu şi nu constituie, aşadar, o sancţiune suficient de efectivă şi de disuasivă pentru a garanta deplina eficacitate a normelor adoptate în temeiul acordului-cadru.

CJUE a subliniat că, deşi sectorul învăţământului are o nevoie specifică de flexibilitate, statul Italian nu poate fi exonerat de respectarea obligaţiei de a prevedea o măsură adecvată pentru a sancţiona în mod corespunzător recurgerea abuzivă la contracte de muncă pe durată determinată succesive.

Răspunsul integral formulat de CJUE a făcut obiectul Hotărârii din 26.11.2014, dată în cauzele conexate C-22/13, C-61/13, C-62/13, C-63/13, C- 418/13,  hotărâre pe care o puteţi consulta pe site-ul Curia.
____________________________________

¹   Acordul-cadru privind munca pe durată determinată din data de 18.03.1999 figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28.06.1999 privind acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO L175 p.43, Ediție specială, 05/vol.5, p.129).

² În schimb, acordul-cadru nu prevede, pentru statele membre, o obligație generală de a prevedea transformarea contractelor pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată.

(P) Aveţi nevoie de acte normative actualizate la zi? Le puteţi cumpăra online (format PDF, MOBI) de pe Lege5.ro! Lege5 este cel mai performant soft de documentare legislativă din România şi este creat pentru a fi utilizat pe orice dispozitiv aveţi la îndemână: Online, Mobile, Desktop şi Cloud.