CJUE: Regatul Belgiei nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind libera circulaţie a lucrătorilor

Prin faptul că a impus candidaţilor la posturi în serviciile locale din regiunile de limbă franceză sau de limbă germană din ale căror diplome sau certificate solicitate nu rezultă că şi-au terminat studiile în limba vizată să facă dovada cunoştinţelor lor lingvistice printr-un singur tip de certificat, eliberat exclusiv de un singur organism oficial belgian, după un examen organizat de acest organism pe teritoriul belgian, Regatul Belgiei nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 45 TFUE şi al Regulamentului (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 05.04.2011 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii.

Astfel s-a pronunţat  Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE)  în cauza C-317/14  prin Hotărârea din data de 05.02.2015. 

Faţă de această soluţie de principiu, vom prezenta în cele ce urmează şi celelalte consideraţii ale CJUE, care s-a pronunţat referitor la cererea introductivă formulată de către Comisia Europeană în contradictoriu cu Regatul Belgiei.

Ce a declanşat litigiul principal în discuţie?

La 22.03.2010, Comisia Europeană a trimis Regatului Belgiei o scrisoare de punere în întârziere în care indica faptul că cerinţa unui mijloc de probă unic pentru a atesta cunoştinţele lingvistice, prevăzută de legislaţia belgiană drept prealabilă accesului la posturile care urmează să fie ocupate în serviciile locale din regiunile de limbă franceză, de limbă neerlandeză sau de limbă germană, constituie o discriminare interzisă de articolul 45 TFUE şi de Regulamentul nr. 1612/68 .

Prin scrisoarea din 08.11.2010, serviciile Comisiei Europeane au solicitat Regatului Belgiei să le trimită un proiect de modificare legislativă în sensul punerii legislaţiei Regatului Belgiei privind cerinţele angajatorilor publici în materie lingvistică în conformitate cu dreptul Uniunii Europene. Prin aceeaşi scrisoare serviciile Comisiei Europeane au solicitat şi un calendar de adoptare precis şi detaliat in  sensul amintit.

Întrucât până spre sfârşitul anului 2013 Comisia Europeană nu a primit de la Regatul  Belgiei un proiect de modificare legislativă în sensul solicitat,  respectiva comisie a decis să introducă acţiune pe rolul CJUE.

Ce au susţinut părţile implicate în litigiul principal în discuţie?

Prin cererea introductivă formulată de către Comisia Europeană aceasta a amintit că, în conformitate cu art. 3 alin.1 din Regulamentul nr. 492/2011, statele membre pot impune ca resortisanţii celorlalte state membre să dispună de cunoştinţele lingvistice necesare în raport cu natura locului de muncă ce urmează a fi ocupat.

Comisia Europeană a subliniat însă că, în conformitate cu jurisprudenţa CJUE, cerinţa lingvistică trebuie pusă în aplicare în mod proporţional şi nediscriminatoriu. Comisia a adaugat că, în Hotărârea Angonese (C-281/98), CJUE a statuat că această situaţie nu se regăseşte în cazul unei obligaţii, impusă de un angajator pentru accesul unui candidat la un concurs de recrutare, de a face dovada cunoştinţelor sale lingvistice exclusiv prin intermediul unei diplome unice eliberate într-o singură provincie dintr-un stat membru.

Comisia Europeană a apreciat că respectiva jurisprudenţă poate fi transpusă la reglementarea belgiană, în măsura în care aceasta impune unui candidat, pentru a-i permite să aibă acces la un concurs de recrutare, să facă dovada cunoştinţelor sale lingvistice prin intermediul unei diplome unice eliberate exclusiv în Belgia.

Regatul Belgiei nu a contestat temeinicia acţiunii şi s-a limitat la a menţiona evoluţia lucrărilor legislative iniţiate pentru a se conforma obiecţiunii Comisiei Europeane, explicând că termenele lungi sunt legate de structura complexă a acestui stat membru.

Cum a motivat în esenţă CJUE Decizia din data de 05.02.2015?

Conform unei jurisprudenţe consacrate a CJUE, ansamblul dispoziţiilor Tratatului FUE referitoare la libera circulaţie a persoanelor urmăreşte facilitarea exercitării activităţilor profesionale de orice natură de către resortisanţii statelor membre pe teritoriul Uniunii şi se opune măsurilor care i-ar putea defavoriza atunci când doresc să exercite o activitate economică pe teritoriul unui alt stat membru.

Dispoziţiile Tratatului FUE referitoare la libera circulaţie a persoanelor şi în special art. 45 TFUE se opun astfel oricărei măsuri care, chiar şi atunci când se aplică fără discriminare pe motiv de cetăţenie, este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puţin atractivă exercitarea de către resortisanţii Uniunii a libertăţilor fundamentale garantate de tratat.

Desigur, art. 3 alin. 1 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 492/2011 recunoaşte statelor membre dreptul de a stabili condiţiile privind cunoştinţele lingvistice solicitate în raport cu natura locului de muncă ce urmează a fi ocupat. Cu toate acestea, dreptul de a impune un anumit nivel de cunoaştere a unei limbi în funcţie de natura locului de muncă nu poate aduce atingere liberei circulaţii a lucrătorilor. Cerinţele care decurg din măsurile destinate să îl pună în aplicare nu trebuie să fie în niciun caz disproporţionate în raport cu scopul urmărit, iar modalităţile de aplicare a acestora nu trebuie să implice discriminări în detrimentul resortisanţilor altor state membre.

În speţă, trebuie recunoscut faptul că se poate impune în mod legitim unui candidat la un concurs organizat în scopul ocupării unui loc de muncă într-un serviciu local, cu alte cuvinte, într-o entitate concesionară a unui serviciu public sau însărcinată cu o misiune de interes general pe teritoriul unei comune, să cunoască, la un nivel corespunzător naturii locului de muncă ce urmează să fie ocupat, limba regiunii în care se află comuna în cauză. Se poate considera deci că un loc de muncă într-un astfel de serviciu impune o aptitudine de a comunica cu autorităţile administrative locale, precum şi, dacă este cazul, cu publicul.

Într-un asemenea caz, deţinerea unei diplome prin care se atestă reuşita la un examen de limbă poate constitui un criteriu care să permită evaluarea cunoştinţelor lingvistice solicitate.

Cu toate acestea, faptul de a impune, aşa cum prevăd legile coordonate, unui candidat la un concurs de recrutare să aducă dovada cunoştinţelor sale lingvistice prin prezentarea unui singur tip de certificat, care este eliberat numai de un singur organism belgian, însărcinat, în acest scop, cu organizarea examenelor de limbă pe teritoriul belgian, rezultă a fi, în lumina imperativelor liberei circulaţii a lucrătorilor, disproporţionat în raport cu obiectivul urmărit.

Astfel, această cerinţă exclude orice luare în considerare a nivelului de cunoştinţe pe care, pe baza unei diplome obţinute în alt stat membru, având în vedere natura şi durata studiilor pe care le atestă, se poate prezuma că le are titularul acestei diplome.

În plus, această cerinţă, deşi este aplicabilă fără distincţie resortisanţilor naţionali şi celor din celelalte state membre, îi defavorizează în realitate pe resortisanţii celorlalte state membre care ar dori să postuleze pentru un loc de muncă într-un serviciu local din Belgia.

Această cerinţă obligă astfel persoanele interesate care au reşedinţa în alte state membre, cu alte cuvinte, în majoritate resortisanţi ai acestor state, să se deplaseze pe teritoriul belgian numai în scopul de a-şi evalua cunoştinţele în cadrul unui examen indispensabil pentru eliberarea certificatului impus pentru a-şi depune candidatura. Sarcinile suplimentare pe care le implică o asemenea obligaţie sunt de natură să facă mai dificil accesul la locurile de muncă în cauză.

Regatul Belgiei nu a invocat niciun obiectiv a cărui realizare ar putea justifica aceste efecte.

În condiţiile în care Regatul Belgiei arată că au fost iniţiate lucrări legislative pentru a pune reglementarea naţională în litigiu în conformitate cu cerinţele dreptului Uniunii, dar că acestea trebuie să urmeze proceduri lungi şi complexe din cauza structurii acestei ţări, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, un stat membru nu poate invoca dispoziţii din ordinea sa juridică naţională, nici chiar constituţională, pentru a justifica nerespectarea obligaţiilor care rezultă din dreptul Uniunii.

Trebuie adăugat că, în orice caz, existenţa unei neîndepliniri a obligaţiilor trebuie apreciată în funcţie de situaţia statului membru astfel cum se prezenta aceasta la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat, iar schimbările intervenite ulterior nu pot fi luate în considerare de către CJUE.

Răspunsul mai sus formulat de CJUE ce a făcut obiectul Hotărârii din 05.02. 2015, dată în cauza C-317/14, il puteţi consulta in extenso pe site-ul Curia.

(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.