13 Noiembrie, 2019

CJUE: Pierderea dreptului de ședere atunci când soțul/soția, cetățean UE, părăsește statul gazdă înaintea inițierii procedurii de divorț

În cazul în care, înainte de data inițierii unei proceduri de divorţ, cetățeanul Uniunii părăsește statul membru gazdă în care locuiește soțul său care nu este cetățean al Uniunii, dreptul de ședere al acestuia din urmă nu poate fi păstrat în respectivul stat, în temeiul art. 13 alin. 2 din Directiva 2004/38/CE.

Astfel s-a pronunţat, printre altele,  Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE)  în cauza C-218/14  prin Hotărârea din data de 16.07.2015. 

Menționam faptul că CJUE s-a pronunţat în sensul mai sus arătat referitor la cererea ce a fost formulată în cadrul a trei litigii între domnii Singh, Njume și, respectiv, Aly, pe de o parte, și Minister for Justice and Equality (denumit în continuare „Minister”), pe de altă parte, în legătură cu respingerea de către acesta din urmă a cererilor persoanelor interesate având ca obiect păstrarea, după divorț, a dreptului lor de ședere în Irlanda.

Ce prevede reglementarea europeană în materia analizată?

Conform Directivei 2004/38/CE , atunci când un cetățean al Uniunii părăsește teritoriul unui stat membru, altul decât statul său (stat membru gazdă), membrii familiei sale care sunt resortisanți ai unor țări terțe (cu alte cuvinte nu sunt ei înșiși cetățeni ai Uniunii) își pierd dreptul de ședere în acest stat.

Pe de altă parte, aceeași directivă prevede că în caz de divorț, membrii de familie care sunt resortisanți ai unei țări terțe își păstrează dreptul de ședere în statul membru gazdă atunci când, înainte de inițierea procedurilor judiciare de divorț, căsătoria a durat cel puțin trei ani, din care cel puțin un an în statul membru gazdă, în anumite condiții.

Ce a declanşat litigiul principal în discuţie?

Trei resortisanți ai unor țări terțe, domnii Singh, Njume și, respectiv, Aly (un indian, un camerunez și un egiptean) s-au căsătorit cu cetățeni ai Uniunii (o letonă, o germană și o lituaniană) și au locuit cu acestea în Irlanda pentru o perioadă de peste patru ani.

În fiecare caz, cele trei soții și-au părăsit soții, au plecat din Irlanda și au solicitat divorțul în țările lor (cu excepția soției care avea cetățenia germană care a solicitat divorțul în Regatul Unit).

Autoritățile irlandeze au considerat că, întrucât cetățenii Uniunii au părăsit deja Irlanda la data la care s-a solicitat divorțul, cei trei soți care nu sunt cetățeni ai Uniunii nu mai aveau drept de ședere în Irlanda. Astfel, autoritățile irlandeze susțin că dreptul de ședere al celor trei soți nu mai este valabil de la data la care soțiile lor au încetat să își exercite dreptul de ședere în Irlanda, și aceasta deși căsătoria a durat cel puțin trei ani (din care cel puțin un an în Irlanda).

Cei trei soți au contestat deciziile prin care li s-a refuzat păstrarea dreptului de ședere în Irlanda.

Sesizată cu aceste trei litigii principale, High Court of Ireland a hotărât să suspende judecarea cauzei și a solicitat CJUE, prin intermediul  întrebarilor preliminare, să stabilească dacă dreptul de ședere al celor trei soți care nu sunt cetățeni ai Uniunii în Irlanda poate fi păstrat în condițiile în care divorțul a avut loc după plecarea soțiilor din acest stat.

Cum a motivat în esenţă CJUE Decizia din data de 16.07.2015?

CJUE a amintit că, pentru a putea beneficia de dreptul de ședere, în temeiul art. 7 alin.2 din Directiva 2004/38/CE , în statul membru în care un cetățean al Uniunii își exercită dreptul la liberă circulație (statul membru gazdă), resortisanții unor țări terțe, membrii familiei acestui cetățean, trebuie să însoțească sau să se alăture acestuia din urmă în statul respectiv. Rezultă că, atunci când un cetățean al Uniunii părăsește statul membru gazdă și se instalează în alt stat membru sau într-o țară terță, soțul care nu este cetățean al Uniunii nu mai îndeplinește condițiile pentru a beneficia de un drept de ședere în statul membru gazdă, în temeiul dispoziției amintite.

În cazul în care, înainte de inițierea procedurii judiciare de divorț, căsătoria a durat cel puțin trei ani, din care cel puțin un an în statul membru gazdă, CJUE a aratat că soțul care nu este cetățean al Uniunii poate, în anumite condiții, să-și păstreze dreptul de ședere în statul menționat, în temeiul art. 13 alin.2 din Directiva 2004/38/CE , atât în cursul procedurii de divorț, cât și după pronunțarea divorțului, în măsura în care, la data inițierii procedurii amintite, locuia în acest stat în calitate de soț care însoțește sau se alătură unui cetățean al Uniunii.

Rezultă că cetățeanul Uniunii trebuie să locuiască în statul membru gazdă, conform art. 7 alin. 1 din Directiva 2004/38/CE, până la data inițierii procedurii de divorț. Prin urmare, în cazul în care, înainte de data inițierii unei astfel de proceduri (de divorţ), cetățeanul Uniunii părăsește statul membru gazdă în care locuiește soțul său care nu este cetățean al Uniunii, dreptul de ședere al acestuia din urmă nu poate fi păstrat în respectivul stat, în temeiul art. 13 alin.2 din Directiva 2004/38/CE.

În speță, cele trei soții, care au cetățenia Uniunii, au părăsit Irlanda înainte de inițierea procedurii de divorț. În consecință, soții care nu sunt cetățeni ai Uniunii au pierdut dreptul de ședere la data plecării soțiilor lor, acest drept neputând fi „reactivat” ulterior la data la care soțiile au solicitat divorțul după plecarea lor din Irlanda.

Cu toate acestea, CJUE a amintit că, într-un asemenea caz, dreptul național poate acorda o protecție mai largă resortisanților unor țări terțe, astfel încât să le permită să continue să locuiască în statul membru în cauză (ceea ce de altfel s-a și întâmplat în cazul celor trei soți în cauză, dat fiind că autoritățile irlandeze le-au acordat o autorizație temporară de ședere și de muncă în Irlanda).

Răspunsul mai sus formulat de CJUE ce a făcut obiectul Hotărârii din 16.07. 2015, dată în cauza C-218/14, îl puteţi consulta in extenso pe site-ul Curia.

_____________________________

1 Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29.04.2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO L 158, p. 77, rectificări în JO 2004, L 229, p. 35, și în JO 2005, L 197, p. 34, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).

Art.7 alin.1 și 2 din Directiva 2004/38/CE :

(1) Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:

(a) sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau activități independente în statul membru gazdă sau

(b) dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii, și dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă sau

(c) – sunt înscriși într‑o instituție privată sau publică, acreditată sau finanțată de către statul membru gazdă pe baza legislației sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională și

- dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă și asigură autoritatea națională competentă, printr‑o declarație sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere, sau

(d) sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii care îndeplinește el însuși condițiile menționate la litera (a), (b) sau (c).

(2) Dreptul de ședere prevăzut la alineatul (1) se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru, în cazul în care însoțesc ori se alătură cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, cu condiția ca cetățeanul Uniunii să îndeplinească condițiile menționate la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c).”

Art. 13 alin. 2 din Directiva 2004/38 :

Fără a aduce atingere dispozițiilor celui de‑al doilea paragraf, divorțul, anularea căsătoriei sau încetarea parteneriatului înregistrat menționat la articolul 2 punctul 2 litera (b) nu atrag după sine pierderea dreptului de ședere al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru în cazurile în care:

(a) înainte de inițierea procedurilor judiciare de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat, căsătoria sau parteneriatul înregistrat a durat cel puțin trei ani, din care cel puțin un an în statul membru gazdă […]

Înainte de a dobândi dreptul de ședere permanentă, dreptul de ședere al persoanelor interesate rămâne supus obligației ca aceștia să poată dovedi că desfășoară o activitate salariată sau independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii lor, precum și că dețin o asigurare medicală completă, valabilă în statul membru gazdă, ori că sunt membri ai familiei constituite deja în statul membru gazdă de către o persoană care îndeplinește aceste cerințe. Resursele suficiente sunt definite la art. 8 alin. 4.

Membrii de familie menționați mai sus își mențin dreptul de ședere exclusiv cu titlu personal.”

(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu