26 August, 2019

CJUE despre organizarea timpului de muncă în cazul asistenților maternali

Articolul 1 alineatul (3) din Directiva 2003/88/CE[1] a Consiliului din 04.11.2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru coroborat cu articolul 2 alineatul (2) din Directiva 89/391/CEE[2] a Parlamentului European și a Consiliului din 12.06.1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă trebuie interpretat în sensul că nu se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 2003/88 activitatea de asistent maternal care constă, în cadrul unui raport de muncă cu o autoritate publică, în primirea și integrarea unui copil în căminul propriu și în asigurarea, în mod continuu, a dezvoltării armonioase și a educației acestui copil. 

Astfel s-a pronunţat CJUE prin Hotărârea din data de 20.11.2018 în cauza C-147/17. 

Menționam faptul că CJUE s-a pronunţat în sensul mai sus arătat referitor la cererea ce a fost formulată în cadrul unui litigiu între Sindicatul Familia Constanța (România), un sindicat profesional, și asistenți maternali, pe de o parte, și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Constanța (denumită în continuare „direcția generală”), pe de altă parte, în legătură cu o cerere formulată de acești asistenți prin care se urmărea obținerea plății de drepturi salariale majorate cu 100 % din salariul de bază pentru activitățile desfășurate în perioadele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care nu se lucrează, precum și plata unei compensații egale cu indemnizația aferentă concediului anual plătit, în cursul anilor 2012-2015. 

Ce a declanşat litigiul principal în discuţie? 

Persoanele fizice, reclamante în litigiul principal, sunt angajate în calitate de asistenți maternali de direcția generală, care este o instituție publică al cărei obiect este coordonarea activităților de asistență socială și de protecție a familiei și a drepturilor copilului la nivelul județelor, respectiv al sectoarelor municipiului București.

Ele au sarcina de a îngriji în locuința proprie un copil care a fost retras, în mod definitiv sau temporar, din îngrijirea părinților și de a asigura educația și întreținerea acestui copil.

Fiecare asistent maternal a încheiat un contract de muncă individual cu direcția generală menționată, precum și o convenție de plasament pentru fiecare copil plasat sub îngrijirea sa.

Acești asistenți maternali și Sindicatul Familia Constanța, care îi reprezintă, au sesizat Tribunalul Constanța cu o acțiune prin care se solicita obligarea direcției generale la plăți suplimentare reprezentând sporul de 100 % din salariul de bază pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care nu se lucrează, precum și la plata unei despăgubiri aferente concediului anual plătit pentru anii 2012-2015.

Întrucât acțiunea lor a fost respinsă, aceștia au formulat apel, în fața instanței de trimitere, împotriva hotărârii pronunțate.

În aceste condiții, Curtea de Apel Constanța (România) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze CJUE mai multe întrebări preliminare; precizăm că CJUE a răspuns decât la prima întrebare preliminară, considerând că răspunsul dat la prima întrebare este suficient, nefiind necesar să se răspundă la întrebările a doua-a șaptea adresate.

Prin intermediul primei întrebări preliminare instanța de trimitere- Curtea de Apel Constanța- în esență a solicitat CJUE să stabilească dacă articolul 1 alineatul (3) din Directiva 2003/88 coroborat cu articolul 2 alineatul (2) din Directiva 89/391 trebuie interpretat în sensul că nu se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 2003/88 activitatea desfășurată de un asistent maternal care constă, în cadrul unui raport de muncă cu o autoritate publică, în a îngriji și a integra un copil în propriul cămin și în a asigura în mod continuu dezvoltarea armonioasă și educația acestui copil. 

Ce trebuie să cunoaștem referitor la o trimitere preliminară? 

Trimiterea preliminară permite instantelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze CJUE întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii.

Retinem că CJUE nu solutionează litigiul national, insa instanta natională are obligatia de a solutiona cauza conform deciziei CJUE.

Decizia CJUE este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanțe naționale care sunt sesizate cu o problemă similară. 

Ce a precizat instanța de trimitere-Curtea de Apel Constanța (România)- când a cerut CJUE să se pronunțe în prezenta cauză? 

Instanța de trimitere-Curtea de Apel Constanța (România) a arătat că activitatea persoanei atestate ca asistent maternal, în condițiile legii, se desfășoară pe baza unui contract individual cu caracter special, aferent protecției copilului. Acest contract ar stipula printre altele că, având în vedere obiectul activității desfășurate de asistentul maternal, și anume creșterea, îngrijirea și educarea în locuința proprie a copiilor aflați în îngrijirea sa, trebuie să se asigure continuitatea acesteia, inclusiv în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care nu se lucrează, programul de lucru fiind impus de asemenea de nevoile copilului. Contractele de muncă în cauză ar conține în această privință clauze privind timpul de lucru și de repaus, din care ar reieși că, în realitate, asistenții maternali își exercită funcțiile în mod continuu, cu excepția perioadelor în care copilul este la școală.

Instanța de trimitere a precizat că obligația de continuitate a activității desfășurate de asistentul maternal se aplică de asemenea în timpul concediului anual. Durata unui astfel de concediu, care ar depinde de vechimea în muncă a asistentului maternal, ar fi prevăzută în contractele de muncă.

Cu toate acestea, instanța de trimitere a semnalat că fișa postului conținută în contract, precum și convenția de plasament încheiată pentru fiecare copil prevăd că se asigură continuitatea activității desfășurate de asistentul maternal în perioada efectuării concediului legal de odihnă, cu excepția cazului în care angajatorul autorizează separarea de copil.

În practică, aceasta a constatat că, printre asistenții maternali reclamanți în litigiul aflat pe rolul său, unul singur a fost autorizat să își efectueze concediul fără copilul aflat în îngrijirea sa în cursul anilor 2014 și 2015, în timp ce trei dintre acești reclamanți și-au efectuat concediul fără copii în anul 2014, iar alți trei în anul 2015. Instanța de trimitere explică însă, în această privință, că în cererile de concediu formulate de asistenții maternali reclamanți în fața sa se precizează că aceștia din urmă aveau cunoștință despre posibilitatea de a efectua concediul fără copilul aflat în îngrijirea lor, dar cu toate acestea au acceptat să îl efectueze împreună cu copilul.

În plus, instanța de trimitere a arătat, în primul rând, că există divergențe de jurisprudență între instanțele naționale în ceea ce privește dreptul asistenților maternali de a primi plăți suplimentare pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal în cursul cărora nu sunt separați de copilul aflat în îngrijirea lor. În al doilea rând, în ceea ce privește dreptul la o compensație pentru activitatea desfășurată în perioada efectuării concediului legal de odihnă, asistenții maternali nu ar putea beneficia de o compensație pentru faptul că nu sunt separați de copilul aflat în îngrijirea lor. Jurisprudența națională ar prezenta însă divergențe în privința aspectului dacă acești asistenți maternali pot beneficia de o indemnizație în cazul în care separarea de copil în perioada concediului legal de odihnă nu este autorizată de angajator.

Instanța de trimitere a exprimat îndoieli în ceea ce privește aplicabilitatea Directivei 2003/88 în cazul litigiului dedus judecății sale, pentru motivul că activitatea de asistent maternal, care se încadrează în domeniul administrației publice, prezintă, în opinia sa, caracteristici intrinseci, în sensul articolului 2 alineatul (2) din Directiva 89/391, care ar fi, în mod inevitabil, în contradicție cu aplicarea Directivei 2003/88. Aceasta consideră că activitatea respectivă este asimilabilă rolului părinților și trebuie să fie desfășurată în mod continuu în funcție de nevoile copilului. Activitățile desfășurate de asistentul maternal nu ar putea fi planificate cu exactitate, ci ar trebui să fie organizate într-un mod foarte general. În consecință, durata de lucru inerentă unor astfel de activități ar fi dificil de stabilit și nu ar fi conciliabilă cu o perioadă de repaus obligatorie.

Instanța de trimitere a arătat că este posibil să se deroge de la dreptul la repaus săptămânal prevăzut la articolul 5 din Directiva 2003/88. Aceasta a apreciat astfel că, ținând seama de specificul activității asistenților maternali care decurge din reglementarea națională, această derogare s-ar putea întemeia pe articolul 17 alineatul (1), pe articolul 17 alineatul (3) literele (b) și (c) sau pe articolul 17 alineatul (4) din directiva menționată. În această privință, instanța respectivă a subliniat că asistenții maternali reclamanți în litigiul principal își desfășoară activitatea în cea mai mare parte în locuința proprie, fără a avea un program care să impună prezența lor la un anumit loc de muncă sau un număr determinat de ore de muncă.

Instanța de trimitere a ridicat problema marjei de apreciere a statelor membre pentru transpunerea derogărilor prevăzute la acest articol 17, în special a chestiunii dacă reglementarea națională trebuie să cuprindă dispoziții derogatorii exprese. Aceasta arată că, în speță, Legea nr. 272/2004 nu prevede expres derogări de la dispozițiile Codului muncii care transpun dispozițiile referitoare la „timpul de lucru” și la „timpul de lucru maxim săptămânal”, în sensul articolului 2 punctul 1 și al articolului 6 din Directiva 2003/88, și nici de la dispozițiile articolelor 3-6 din directiva menționată. Instanța de trimitere subliniază însă că articolul 122 din legea menționată prevede că o persoană poate desfășura activitatea de asistent maternal numai după încheierea unui contract individual de muncă ce cuprinde un ansamblu de norme speciale referitoare la organizarea timpului său de lucru care constituie o derogare implicită de la dispozițiile menționate.

În ceea ce privește noțiunea „timp de lucru” definită la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, instanța de trimitere subliniază că asistentul maternal se află într-o situație specială din moment ce are același domiciliu ca și copilul aflat în îngrijirea sa și, din această cauză, rămâne în mod continuu la dispoziția angajatorului pentru a furniza un serviciu acestui copil, aceasta chiar în perioade în care nu își desfășoară activitatea de asistent maternal. Această instanță ridică problema dacă o muncă suplimentară, care trebuie să facă obiectul unei plăți suplimentare, este efectuată în zilele de repaus sau în zilele de sărbători legale. În ceea ce privește dreptul la repaus săptămânal prevăzut la articolul 5 din Directiva 2003/88, acesta nu ar fi garantat, pentru motivul că articolul 122 din Legea nr. 272/2004 ar impune, de fapt, o activitate continuă. Cu toate acestea, articolul 5 menționat nu ar fi încălcat dacă activitatea de asistent maternal ar intra sub incidența unei derogări prevăzute la articolul 17 din Directiva 2003/88, însă, în cazul în care articolul 17 alineatul (3) sau (4) ar fi aplicabil, s-ar ridica eventual problema existenței unei perioade de repaus echivalente compensatorii.

În plus, instanța de trimitere a arătat, în speță, că asistentul maternal nu poate beneficia în mod efectiv de concedii anuale, în sensul articolului 7 din Directiva 2003/88. Aceasta precizează că, deși este adevărat că articolul 122 alineatul (3) litera d) din Legea nr. 272/2004 recunoaște dreptul la concediu anual, el impune totodată asistenților maternali obligația de a asigura continuitatea activității în perioada efectuării concediului, cu excepția cazului în care direcția generală autorizează separarea lor de copilul aflat în îngrijirea lor. Legislația națională ar prevedea în plus că această autorizație acordată de angajator de a efectua concedii fără copilul aflat în îngrijire constituie o excepție de la obligația de a asigura continuitatea activității respective. În măsura în care articolul 146 alineatul (3) din Codul muncii, care transpune articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88, interzice în mod expres orice compensare a concediului printr-o indemnizație echivalentă, cu excepția cazului încetării relației de muncă, instanța de trimitere arată că asistenții maternali reclamanți în litigiul principal consideră că au suferit un prejudiciu ca urmare a imposibilității de a beneficia atât de concediul anual plătit, cât și de o compensație echivalentă.

În această privință, instanța de trimitere a considerat că este necesar să se stabilească dacă indemnizația financiară eventuală ar putea cuprinde orice tip de compensație, inclusiv o despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a faptului de a nu fi putut beneficia de concedii anuale, sau dacă o astfel de indemnizație se limitează la drepturile salariale pentru perioada de concediu anual neefectuat în cazul rezilierii contractului de muncă. În acest cadru, instanța în cauză a ridicat problema dacă sensul noțiunii de indemnizație financiară este diferit atunci când ceea ce împiedică, în realitate, asistenții maternali reclamanți în litigiul principal să beneficieze de concediul anual sunt caracteristicile activității de asistent maternal, independent de interesele angajatorului.

În sfârșit, în cazul în care articolul 7 din Directiva 2003/88 s-ar opune unei reglementări naționale precum cea din litigiul principal, care permite angajatorului să acorde în mod discreționar asistentului maternal dreptul de a efectua concedii fără copilul aflat în îngrijirea sa, instanța de trimitere urmărește să afle dacă această încălcare trebuie atribuită, în cadrul unei cereri în despăgubire, statului membru sau angajatorului. 

Răspunsul mai sus formulat de CJUE ce a făcut obiectul Hotărârii din data de 20.11.2018 în cauza C-147/17 îl puteţi consulta in extenso pe site-ul Curia.


[1]      Articolul 1 din  Directiva 2003/88 prevede:

      „(1)      Prezenta directivă stabilește cerințe minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru.

      (2)      Prezenta directivă se aplică:

      (a)       perioadelor minime de repaus zilnic, repaus săptămânal și concediu anual, precum și pauzelor și timpului de lucru maxim săptămânal;

      b)       anumitor aspecte ale muncii de noapte, ale muncii în schimburi și ale ritmului de muncă.

      (3)      Prezenta directivă se aplică tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice, în sensul articolului 2 din Directiva 89/391/CEE, fără a aduce atingere articolelor 14, 17, 18 și 19 din prezenta directivă.

[2]    Articolul 2 alin. 2 din Directiva 89/391 prevede: „(2)  Prezenta directivă nu este aplicabilă atunci când caracteristici inerente anumitor activități specifice din domeniul administrației publice, cum ar fi forțele armate sau poliția, sau anumitor activități specifice din domeniul serviciilor de protecție civilă sunt, în mod inevitabil, în contradicție cu dispozițiile acesteia.

      În acest caz, trebuie asigurate securitatea și sănătatea lucrătorilor, ținându-se cont, pe cât posibil, de obiectivele prezentei directive.”


Ai nevoie de Legea nr. 272/2004? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!
comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu