CJUE a decis când poate fi impusă obligația de reședință beneficiarilor protecției subsidiare

O obligație privind reședința poate fi impusă beneficiarilor protecției subsidiare dacă se confruntă cu dificultăți mai mari de integrare decât alte persoane care nu au cetățenia UE și care au reședința în mod legal în statul membru care a acordat această protecție.

Astfel s-a pronunţat, printre altele, CJUE prin Hotărârea din data de 01.03.2016 în cauzele conexate C-443/14 și C-444/14. 

Menționam faptul că CJUE s-a pronunţat în sensul mai sus arătat referitor la cererile ce au fost formulate în cadrul a două litigii între, în cauza C‑443/14, Kreis Warendorf (districtul Warendorf), pe de o parte, și domnul Alo, pe de altă parte, și, în cauza C‑444/14, între doamna Osso, pe de o parte, și Region Hannover (regiunea Hanovra), pe de altă parte, în legătură cu obligația privind reședința de care sunt însoțite permisele de ședere al domnului Alo și al doamnei Osso.

Ce prevede reglementarea europeană în materia analizată?

Potrivit Directivei 2011/95/UE, statele membre trebuie să permită persoanelor cărora le-au acordat statutul de beneficiar al protecției subsidiare¹ să circule liber pe teritoriul lor, în aceleași condiții ca cele rezervate celorlalte persoane care nu au cetățenia UE și care au reședința în mod legal acolo.

Ce prevede dreptul german în materia analizată?

Dreptul german prevede că, atunci când beneficiarii protecției subsidiare primesc prestații sociale, permisul lor de ședere trebuie însoțit de o obligație privind reședința într-un anumit loc (denumită în continuare „obligația privind reședința”).

Pe de o parte, această obligație poate viza asigurarea unei repartizări adecvate a sarcinii acestor prestații între diferitele instituții competente în materie.

Pe de altă parte, ea poate avea ca obiectiv facilitarea integrării persoanelor care nu au cetățenia UE în societatea germană.

Ce a declanşat litigiul principal în discuţie?

Domnul Alo și doamna Osso sunt resortisanți sirieni. Ei au intrat în Germania în cursul anilor 1998 și, respectiv, 2001, unde au depus fiecare, fără succes, o cerere de azil. Ulterior, au locuit în acest stat membru în temeiul unor autorizații provizorii. Acolo au beneficiat de protecție socială de la începutul procedurii de soluționare a cererii de azil.

Ca urmare a introducerii unor noi cereri de azil, acestora li s-a acordat de către Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați (Bundesamt für Migration und Flüchtlinge) statutul conferit prin protecția subsidiară.

Permisele de ședere care au fost eliberate domnului Alo și doamnei Osso, prin decizia districtului Warendorf din 12.10.2012 și, respectiv, prin decizia regiunii Hanovra din 05.04.2012, au fost însoțite de o obligație de stabilire a reședinței în orașul Ahlen (Germania) și, respectiv, în regiunea Hanovra, cu excepția capitalei landului Saxonia Inferioară. Aceste autorități și-au întemeiat deciziile pe punctele 12.2.5.2.1 și 12.2.5.2.2 din Normele administrative privind AufenthG.

Domnul Alo și doamna Osso s-au opus, în cele două cauze principale, obligației privind reședința care le-a fost impusă.

Acțiunile pe care le-au formulat au fost respinse în primă instanță.

Apelul declarat de domnul Alo la Oberverwaltungsgericht für das Land Nordrhein Westfalen (Tribunalul Administrativ Superior al Landului Renania de Nord‑Westfalia) a fost admis.

Această instanță a anulat obligația privind reședința și a considerat în esență că decizia districtului Warendorf contravine dispozițiilor articolului 28 alineatul (1) coroborate cu dispozițiile articolului 32 din Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29.04.2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate, dispoziții care corespund articolului 29 alineatul (1) și articolului 33 din Directiva 2011/95.

În schimb, Niedersächsisches Oberverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Superior al Landului Saxonia Inferioară) a respins apelul declarat de doamna Osso.

 Această instanță a apreciat printre altele că decizia atacată era conformă cu textele aplicabile ca urmare a perceperii anumitor prestații sociale de către doamna Osso. Pe de altă parte, a considerat că respectiva decizie nu contravine dreptului internațional sau dreptului Uniunii.

Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a fost ulterior sesizată cu recursuri declarate de districtul Warendorf și, respectiv, de doamna Osso împotriva hotărârilor pronunțate de Oberverwaltungsgericht für das Land Nordrhein Westfalen (Tribunalul Administrativ Superior al Landului Renania de Nord‑Westfalia) și, respectiv, de Niedersächsisches Oberverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Superior al Landului Saxonia Inferioară).

În aceste condiții, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze CJUE anumite întrebări preliminare:

• dacă articolul 33 din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că o obligație privind reședința impusă unui beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară, precum cele în discuție în litigiile principale, constituie o restricție privind libertatea de circulație garantată la articolul respectiv, chiar și în cazul în care această măsură nu interzice beneficiarului menționat să se deplaseze liber pe teritoriul statului membru care a acordat această protecție și să aibă reședința în mod temporar pe teritoriul amintit în afara locului desemnat prin obligația privind reședința?
• dacă articolele 29 și 33 din Directiva 2011/95 trebuie interpretate în sensul că se opun impunerii unei obligații privind reședința, precum cele în discuție în litigiile principale, unui beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară care percepe anumite prestații sociale specifice, în vederea realizării unei repartizări adecvate a sarcinii care decurge din plata acestor prestații între diferitele instituții competente în materie?
• dacă articolul 29 și/sau 33 din Directiva 2011/95 trebuie interpretate în sensul că se opun impunerii unei obligații privind reședința, precum cele în discuție în litigiile principale, unui beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară care percepe anumite prestații sociale specifice, cu obiectivul facilitării integrării resortisanților unor țări terțe în statul membru care a acordat această protecție?

Ce trebuie să cunoaștem referitor la o trimitere preliminară ?

Trimiterea preliminară permite instanțelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze CJUE întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii.

Reținem că CJUE nu soluționează litigiul național, insa instanța națională are obligația de a soluționa cauza conform deciziei CJUE.

Decizia CJUE este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanțe naționale care sunt sesizate cu o problemă similară.

Ce a răspuns în esenţă CJUE prin Hotărârea din data de 01.03.2016?

CJUE a constatat mai întâi că directiva (n.n.-Directiva 2011/95/UE) impune statelor membre să permită persoanelor cărora le-au acordat statutul de beneficiar al protecției subsidiare nu numai să poată să se deplaseze liber pe teritoriul lor, ci și să poată să-și aleagă locul de reședință. În consecință, o obligație privind reședința impusă acestor persoane constituie o restricție privind libertatea de circulație garantată de directivă. Atunci când această obligație este impusă doar beneficiarilor protecției subsidiare care primesc ajutoare sociale, ea constituie în egală măsură o restricție în calea accesului acestor beneficiari la protecția socială prevăzută de dreptul Uniunii.

În acest context, CJUE a subliniat că beneficiarii protecției subsidiare nu pot fi supuși, în principiu, în ceea ce privește alegerea locului de reședință, unui regim mai restrictiv decât cel aplicabil persoanelor care nu au cetățenia UE și care au reședința în mod legal în statul membru respectiv, și nici, în ceea ce privește accesul la ajutorul social, unui regim mai restrictiv decât cel aplicabil resortisanților acelui stat.

Cu toate acestea, CJUE a apreciat că este posibilă impunerea unei obligații privind reședința doar beneficiarilor protecției subsidiare în cazul în care aceștia nu se află într-o situație obiectiv comparabilă, în raport cu obiectivul urmărit de reglementarea națională respectivă, cu cea a persoanelor care nu au cetățenia UE și care au reședința în mod legal în statul membru în cauză sau a resortisanților acelui stat.

În continuare, CJUE a recunoscut că deplasarea beneficiarilor prestațiilor sociale sau concentrarea lor inegală pe teritoriul unui stat membru poate implica o repartizare inadecvată a sarcinii financiare legate de aceste prestații între diferitele instituții competente în materie. Totuși, o asemenea repartizare inegală a sarcinilor nu este în mod deosebit legată de calitatea eventuală de beneficiar al protecției subsidiare a persoanelor care primesc prestații sociale. În aceste condiții, directiva se opune impunerii unei obligații privind reședința doar beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară în vederea realizării unei repartizări adecvate a sarcinilor legate de prestațiile în discuție.

În schimb, CJUE a aratat că instanța germană va avea sarcina de a verifica dacă beneficiarii protecției subsidiare care primesc ajutor social se confruntă cu dificultăți mai mari de integrare decât persoanele care nu au cetățenia UE și care au reședința în mod legal în Germania și primesc ajutor social. În ipoteza în care aceste două categorii de persoane nu sunt într-o situație comparabilă din perspectiva obiectivului care vizează facilitarea integrării persoanelor care nu au cetățenia UE în Germania, directiva nu se opune impunerii, în sarcina beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară, a unei obligații privind reședința în vederea promovării integrării lor, și aceasta, chiar dacă această obligație nu se aplică altor persoane care nu au cetățenia UE și care au reședința în mod legal în Germania.

Răspunsul mai sus formulat de CJUE ce a făcut obiectul Hotărârii din 01.03.2016, dată în cauzele conexate C-443/14 și C-444/14, îl puteţi consulta in extenso pe site-ul Curia.

________________________________________________

¹ Statutul de protecție subsidiară poate fi acordat persoanelor care nu au cetățenia UE și care nu sunt calificate drept refugiat dar care, pentru motive serioase și dovedite, au nevoie de protecție internațională.

(P) Aveţi nevoie de acte normative actualizate la zi? Le puteţi cumpăra online (format PDF, MOBI) de pe Lege5.ro! Lege5 este cel mai performant soft de documentare legislativă din România şi este creat pentru a fi utilizat pe orice dispozitiv aveţi la îndemână: Online, Mobile, Desktop şi Cloud.