Citarea de către instanţă “prin afişare” a ajuns la CEDO

Dacă o asemenea situaţie vi se pare familiară, sau cel puţin cu titlu preventiv vedeţi mai jos cum s-a pronunţat CEDO.

 

Reclamanţii au pierdut în instanţă procesele civile care au fost desfășurate în absenţa lor. Aceştia au fost înştiinţaţi cu privire la procedură doar prin afişarea citaţiilor pe uşă sau pe gard (denumită în continuare "citarea prin afişare"). Toţi au susţinut, în cadrul căilor de atac formulate ulterior, fie că era vorba de recurs (pentru citaţiile comunicate în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel), fie că era vorba de contestaţii în anulare (pentru citaţiile comunicate în timpul judecăţii în faţa instanţei de ultim grad de jurisdicţie), că nu au luat cunoştinţă de termenul de judecată deoarece nu au primit citaţiile din partea instanţelor.

Motivarea instanţelor române. Plângerile lor în acest sens au fost respinse de instanţe, cu motivarea că citarea prin afişare era prevăzută de lege. În consecinţă, căile de atac au fost respinse fără o examinare pe fond.

Poziţia Guvernului României. Cu privire la fond, reprezentantul Guvernului român a susţinut că dreptul de acces la o instanţă nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări. Acesta a argumentat că, în legislaţia naţională, comunicarea actelor de procedură prin afişare era prevăzută ca o alternativă la comunicarea directă şi ca mijloc de prevenire a exercitării abuzive de drepturi procesuale de către părţi. De asemenea, instanţele au examinat sistematic legalitatea comunicării actelor de procedură. Guvernul a subliniat faptul că legislaţia internă permitea judecarea cauzei în lipsa unei părţi, cu condiţia ca, în speţă, comunicarea actelor de procedură să se fi efectuat în mod corect.

În hotărârea instanţei române dată la una din cauzele conexate la CEDO, Curtea a constatat societatea reclamantă a fost citată în instanţă exclusiv prin afişare pe parcursul judecării cauzei pe fond. Curtea a considerat că, deşi legislaţia naţională în vigoare la momentul respectiv prevedea comunicarea citaţiei prin afişare [art. 92 alin. (4) din Codul de procedură civilă, instanţele româneşti au aplicat legislaţia într-un mod prea formalist. Instanţele nu au dat dovadă de diligenţă în ceea ce priveşte asigurarea informării reclamanţilor cu privire la data termenelor de judecată şi, prin urmare, nu au respectat obligaţia de a asigura participarea efectivă la proces.

În prezentele cereri, Curtea nu a constatat niciun fapt sau argument care să o convingă să se îndepărteze de la jurisprudenţa sa anterioară. Reclamanţii au fost citaţi exclusiv prin afişare la domiciliul sau la sediul lor şi au subliniat că nu au primit citaţiile. Prin urmare, aceştia nu au luat cunoştinţă de termenele şedinţelor de judecată şi nu s-au putut prezenta în instanţă. În ciuda absenţei de la proces a reclamanţilor, instanţele naţionale nu au încercat în niciun fel să se asigure că aceştia au fost informaţi cu privire la termenele şedinţelor de judecată şi că puteau să participe la procesele care priveau drepturile lor civile, în special prin dispunerea amânării şedinţelor şi repetarea procedurii de comunicare.

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie sub aspectul lipsei accesului la instanţă al reclamanţilor.

Cu privire la despăgubiri. Art. 41 din Convenţie prevede: "În cazul în care Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

Reclamanţii au solicitat diverse sume cu titlu de daune materiale și morale.

Curtea a apreciat că reclamanţii nu au dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul suferit; prin urmare, a respins pretenţiile cu privire la daunele materiale. Pe de altă parte, având în vedere toate circumstanţele, Curtea a admis că reclamanţii trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunţându-se în echitate, Curtea a acordat pe fiecare dosar reclamanţilor sumele de 3.600 euro, cu titlul de daune morale, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlul de impozit de reclamanţi. Sumele trebuie plătite de statul român în termen de trei luni, prin convertire în lei la rata de schimb aplicabilă la data plăţii.

În plus, Curtea a observat că art. 509 alin. (10) din noul Cod de procedură civilă permite redeschiderea procedurii interne, în vederea remedierii încălcărilor constatate de aceasta. Având în vedere natura capetelor de cerere formulate de reclamanţi şi motivele pentru care Curtea a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, Curtea consideră că, în prezentele cauze, cea mai adecvată formă de reparaţie ar fi redeschiderea în timp util a procedurilor criticate, la solicitarea reclamanţilor.

Cheltuieli de judecată. Ţinând seama de documentele pe care analizate şi de jurisprudenţa sa, Curtea a considerat rezonabil să acorde, pentru toate cheltuielile, sume care merg de la 220 euro la 3.600 euro, în funcţie de specificul fiecărui dosar la care reclamantul a solicitat cheltuieli de judecată.

Dobânzi moratorii. Curtea a cerut ca rata dobânzilor moratorii, pentru eventuale depăşiri a termenului de plată să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

 

Pentru documentare integrală vedeţi: Hotărârea în Cauza Timar şi alţii împotriva României din 28.02.2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 577/2017.

Ai nevoie de Codul de procedură civilă? Îl poți obține în varianta actualizată, în format .PDF sau MOBI apăsând AICI!