Cine poate fi chemat ca martor într-un proces?

Proba testimonială reprezintă unul dintre mijloacele probatorii ale procesului civil, iar mijlocul de probă îl reprezintă tocmai declaraţiile făcute de martor, persoană terţă faţă de proces, care relatează în faţa instanţei fapte sau împrejurări concludente pentru soluţionarea cauzei. În principiu, orice persoană care are cunoştinţă despre fapte relevante referitoare la pricina dedusă justiţiei poate fi ascultată în calitate de martor.

Excepţii. De la această regulă, legea procesual civilă instituie anumite excepţii, precizând persoanele care nu pot fi audiate ca martori sau care sunt scutite a depune mărturie, în considerarea calităţii pe care o deţin.

Astfel, art. 315 alin. (1) din Codul de procedură civilă instituie interdicţii de a fi martori pentru persoanele care se află în anumite situaţii, respectiv nu pot fi martori:

• rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv;
• soţul, fostul soţ, logodnicul ori concubinul;
• cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi;
• persoanele puse sub interdicţie judecătorească şi cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.

Interdicţii relative. Potrivit art. 315 alin. (2), primele trei categorii de situaţii prevăzute de alin. (1) al aceluiaşi articol reprezintă interdicţii relative, părţile putând conveni ca şi persoanele care se află în aceste situaţii să fie ascultate ca martori. Ultimele două situaţii, respectiv persoanele aflate sub interdicţie judecătorească şi cele condamnate pentru mărturie mincinoasă, reprezintă interdicţii absolute, în cazul lor legea neprevăzând posibilitatea ca părţile să se înţeleagă.

Martori aflaţi în “legături de interese” cu una din părţi. O discuţie interesantă a fost ridicată cu privire la art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, texte de lege care au următorul cuprins: „(1) Nu pot fi martori: […] 3. cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi”.

Privitor la aceste dispoziţii, o societate comercială a invocat excepţia de neconstituţionalitate, susţinând în esenţă, că sintagma „legături de interese” nu este definită, fiind extrem de întinsă şi generic prezentată faţă de celelalte situaţii în care sunt strict identificate persoanele care deţin calităţile respective. Astfel, se poate ajunge la situaţii în care, în mod discreţionar, una dintre părţi ar împiedica cealaltă parte să-şi probeze pretenţiile prin simpla invocare a dispoziţiilor legale criticate.

În privinţa interdicţiei de a nu fi martori cei aflaţi în legătură de interese cu vreuna din părţi, criticată de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut că aceasta are în vedere prezumţia de parţialitate şi subiectivism a martorului care ar avea un interes ce ar putea influenţa caracterul veridic al declaraţiei acestuia. Aşadar, interdicţia persoanelor care se află în legături de interese cu vreuna din părţi este stabilită exclusiv în interesul părţilor litigante, asigurând echilibrul procesual al acestora, şi este o interdicţie relativă, care poate fi înlăturată prin convenţia, expresă sau tacită, a părţilor.

Probele au o importanţă deosebită în procesul civil, judecătorul trebuind să cunoască raporturile juridice dintre părţi şi faptele care au condus la deschiderea litigiului pentru a putea pronunţa o hotărâre, aplicând norma legală corespunzătoare acestor situaţii. Acestea se propun în faza iniţială a procesului, fiind ulterior puse de către instanţă în discuţia contradictorie a părţilor. Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului, putând fi încuviinţate numai dacă îndeplinesc aceste condiţii, iar încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.

Prin urmare, o probă inadmisibilă, prevăzută ca atare de o normă legală, nu va putea fi încuviinţată de instanţă, însă, având în vedere rolul activ al judecătorului în probaţiune, precum şi faptul că norma legală criticată instituie o interdicţie relativă, care poate fi înlăturată de convenţia părţilor, judecătorul nu poate respinge din oficiu cererea de probă, ci numai dacă partea interesată se opune în acest sens.

Referitor la caracterul nedefinit al sintagmei criticate, Curtea reţine că acesta nu determină neconstituţionalitatea normei legale, instanţele de judecată având rolul de a aprecia, de la caz la caz, legăturile de interese dintre martor şi vreuna din părţi, de natură a justifica respingerea martorului propus, sinceritatea depoziţiei martorului fiind apreciată prin raportare la relaţiile juridice dintre părţi şi interesul pe care l-ar avea faţă de rezultatul procesului.

Instanţa, în determinarea sferei de cuprindere normativă a sintagmei criticate, va ţine cont de evoluţiile practicii cotidiene, precum şi de dinamica realităţilor sociale şi economice care pot interveni într-o societate.

De altfel, în situaţia în care proba a fost administrată, instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor. În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate probele, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare. Instanţa, în aprecierea declaraţiilor martorilor, va ţine seama de sinceritatea acestora şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective.

Completul de judecată al CCR a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 241/2015, al cărei text integral a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 410/2015.

(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.