23 August, 2019

Cine are dreptul să obțină o despăgubire în cazul infracțiunii de vătămare corporală din culpă?

Prin Încheierea din 18.02.2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.804/308/2014, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie(denumită în continuare ÎCCJ) în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

1. Art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, părinţii victimei care a suferit o infirmitate gravă sunt îndreptăţiţi să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială sau exclusiv victima infracţiunii poate să obţină o asemenea despăgubire?

2. Art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că poate fi reţinută culpa victimei la mărirea sau la neevitarea prejudiciului, chiar dacă acţiunea sau omisiunea victimei nu este una ilicită?

Cum s-a ajuns la necesitatea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept în discuţie?

Prin Sentinţa penală nr. 65/17.04.2015 a Judecătoriei Sighişoara, pronunţată în Dosarul nr. 1.804/308/2014, inculpatul G.J.L. a fost condamnat la 1 an şi 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă şi la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică peste limita legală. S-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 3 luni închisoare şi s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei, pe un termen de încercare de 3 ani şi 3 luni.

În baza dispoziţiilor art. 25, 86 şi 397 din Codul de procedură penală, raportate la art. 1.357 şi următoarele din Codul civil, a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Societatea Comercială C. Asig – S.A., să plătească părţii civile M.M.P. suma de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, din care se va deduce suma de 7.000 lei, şi, respectiv, suma de 750 euro lunar, cu titlu de rentă viageră, începând cu data de 17.02.2013 şi până la încetarea stării de invaliditate, iar părţilor civile M.P. şi M.M. suma de câte 30.000 euro, pentru fiecare, cu titlu de daune morale, fiind respinse restul pretenţiilor civile. Totodată, a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Societatea Comercială C. Asig – S.A., la plata sumei de 78.926,17 lei plus dobânda legală, începând cu data externării părţii civile M.M.P. şi până la data plăţii efective, cu titlu de daune materiale către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş.

Ca situaţie de fapt, instanţa de fond a reţinut că, la data de 17.02.2013, în jurul orelor 03:13, inculpatul G.J.L. conducea autoturismul marca Ford pe D.J.134, în sensul de deplasare spre satul Jac, fiind însoţit de pasagerii M.M.P., pe scaunul din dreapta faţă, şi M.I.C., pe bancheta din spate, toţi trei aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice. Partea carosabilă era uscată, iar vizibilitatea era redusă, în condiţiile rulării pe timp de noapte, în zonă neexistând iluminat public.

La un moment dat, respectiv la km 2+493 m, într-o curbă, inculpatul a pierdut controlul direcţiei autoturismului şi a pătruns în şanţul de pe marginea sensului opus de mers, după care s-a răsturnat.

Imediat după producerea accidentului, la faţa locului s-a deplasat ambulanţa care a transportat la spital victima M.M.P.

Sesizându-se cu privire la producerea evenimentului rutier, lucrătorii de poliţie s-au deplasat la locul indicat de către ofiţerul de serviciu, efectuând cercetarea la faţa locului în prezenţa martorului asistent R.A.I.

Inculpatul G.J.L. a fost testat cu aparatul alcooltest, rezultatul fiind de 0,79 mg/l alcool pur în aerul expirat, apoi a fost condus la Spitalul Clinic Judeţean Mureş, unde la orele 05,42 şi 06,42 i-au fost prelevate două probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, rezultatul fiind de 1,40 ‰ prima probă, respectiv 1,20 ‰ a doua probă, alcool pur în sânge.

Prin rapoartele medico-legale de constatare nr. 937/29.03.2013 şi din 21.08.2013, specialiştii din cadrul Institutului de Medicină Legală din Târgu Mureş au concluzionat faptul că persoana vătămată M.M.P. a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce la data de 17.02.2013 în cadrul unui accident rutier şi care au necesitat pentru vindecare un număr total de 140-160 de zile de îngrijiri medicale, ceea ce a determinat încadrarea sa în grad de handicap, fiindu-i eliberat în acest sens Certificatul nr. 9.001/03.09.2013.

La termenul de judecată din data de 14.01.2015, inculpatul a recunoscut săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, exact în modalitatea reţinută în rechizitoriu, nu a solicitat probe noi şi a cerut ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

În privinţa laturii civile a cauzei, instanţa a constatat că s-au constituit părţi civile în cauză următoarele persoane vătămate: M.M.P., cu suma de 1.000.000 euro, daune morale, reprezentând contravaloarea suferinţelor psihice şi fizice, şi cu suma de 1.200 euro, despăgubiri periodice lunare, începând cu data producerii accidentului şi până la încetarea stării de invaliditate; M.P. şi M.M. – părinţii persoanei vătămate M.M.P., cu suma de câte 100.000 euro fiecare, daune morale, reprezentând contravaloarea traumelor psihice suferite în urma accidentului, şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş, cu suma de 78.926,17 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare a aceleiaşi părţi civile, plus majorări de întârziere, începând cu data externării părţii civile M.M.P. şi până la data plăţii efective, cu titlu de daune materiale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpatul G.J.L., părţile civile M.M.P., M.P. şi M.M. şi partea responsabilă civilmente Societatea Comercială C. Asig – S.A.cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, care a pus în discuţie admisibilitatea cererii de sesizare a ÎCCJ în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept mai sus amintite.

Ce a decis ÎCCJ în cazul mai sus menţionat ?

Analizând sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie prin Decizia nr. 12/16.05.2016 ÎCCJ a admis sesizarea respectivă şi a stabilit că:

Dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă”.

De dată recentă, Decizia ÎCCJ nr. 12/16.05.2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 498/04.07.2016 și, de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, adică de la data de 4 iulie 2016, a devenit obligatorie, potrivit art. 477 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Cum a argumentat în esență ÎCCJ decizia respectivă ?

Prima chestiune de drept cu care instanţa de trimitere a sesizat ÎCCJ a vizat modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil

(….)Dispoziţiile din actualul Cod civil care reglementează repararea prejudiciului în cadrul răspunderii civile delictuale îşi au sediul într-o secţiune specială (art. 1.381-1.395, secţiunea a 6-a, capitolul IV, titlul II, cartea a V-a), în cuprinsul acestor norme juridice fiind dezvoltate soluţiile care au fost statuate anterior în jurisprudenţă şi în doctrina de specialitate sub imperiul Codului civil de la 1864.

Prin prejudiciu înţelegem rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecinţe ale încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane. Prejudiciul este un element important al răspunderii civile delictuale, este nu numai condiţia răspunderii reparatorii, ci şi măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat.

În raport cu normele juridice ce s-au cerut a fi interpretate, cu referire la dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, pentru o mai bună înţelegere a specificului reparării prejudiciului în noua reglementare a fost necesar a se distinge între repararea pagubelor corporale cauzate prin atingerile aduse sănătăţii şi integrităţii corporale a unei persoane şi prejudiciile produse în ipoteza în care s-a cauzat decesul victimei.

În primul caz, analiza reparării prejudiciilor corporale a trebuit să aibă în vedere atât repararea componentei economice, prin aplicarea regulilor prevăzute în art. 1.387-1.389 din Codul civil, cât şi repararea prin compensaţii băneşti a componentei morale, având ca finalitate compensarea, atenuarea sau măcar alinarea durerilor şi suferinţelor fizice ce au fost cauzate victimelor în cauză.

În cel de-al doilea caz, în vederea stabilirii despăgubirilor în situaţia în care consecinţa faptei ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă este decesul victimei, s-a impus a se deosebi între prejudiciile patrimoniale şi nepatrimoniale cauzate victimei imediate, care apoi a decedat, şi prejudiciile patrimoniale şi nepatrimoniale cauzate prin ricoşeu ori reflectare victimei/victimelor indirecte, conform regulilor deduse din aplicarea prevederilor art. 1.390-1.392 din Codul civil(…).

Din modalitatea de redactare a art. 1.391 din Codul civil reiese în mod clar că în cadrul dispoziţiilor alin. (1) ce s-au cerut a fi interpretate legiuitorul a avut în vedere persoana efectiv vătămată în urma faptei săvârşite de făptuitor, iar nu şi alte persoane, care pot fi despăgubite doar în cazul decesului victimei, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.

Drept consecinţă, analizând dispoziţiile legale evocate – alin. (1) şi (2) ale art. 1.391 din Codul civil, s-a desprins concluzia că victima prejudiciului este titularul exclusiv al dreptului la despăgubire, respectiv acea persoană care a suferit o traumă corporală produsă prin săvârşirea unei fapte ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă şi, numai în situaţia în care intervine decesul victimei, dreptul la despăgubiri aparţine, în condiţiile stipulate de norma juridică incidentă, persoanelor invocate la art. 1.391 alin. (2) din Codul civil (…).

În concluzie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Aşadar, titularul exclusiv al dreptului la despăgubiri morale poate fi doar persoana vătămată, victimă a infracţiunii.

Cea de-a doua chestiune de drept ce a facut obiectul sesizării se referă la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, care prevăd că: “În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

(…)Ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din Codul civil, şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului.

Aşa stând lucrurile, actualul Cod civil instituie prin textul de lege examinat regula care trimite la ideea că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului şi care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate şi, indirect, prin aceasta, celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale reţinute în sarcina autorului faptei ilicite.

Aşadar, dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului.

În concluzie, art. 1.371 alin. (1) din Codul civil trebuie avut în vedere prin corelare cu art. 16 din Codul civil, care se referă la “vinovăţie” şi trebuie interpretat în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă(…).

Ai nevoie de Codul Civil? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF, de AICI!

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu