Au trecut 6 luni de la instituirea executării silite. La expirarea acestui termen, poate debitorul să ceară el însuşi constatarea perimării acţiunii îndreptate împotriva sa? 

Răspunsul e negativ şi se bazează pe dispoziţiile art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „În cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc, executarea se perimă de drept.”

Într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de constatare a perimării executării silite a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale citate mai sus. În motivarea prezentată, autorul a susţinut că  dispoziţiile legale sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte momentul de la care curge termenul de perimare a executării silite, respectiv de la „solicitarea în scris de către executorul judecătoresc”.

Prin această precizare, legiuitorul ar fi lăsat la aprecierea unui participant la executarea silită, respectiv a executorului judecătoresc, prerogativa de a determina incidenţa instituţiei perimării şi a efectelor acesteia, în cadrul executărilor silite pe care le efectuează. În lipsa oricărei solicitări în scris, instituţia perimării nu poate opera fiind condiţionată formal de solicitarea scrisă a executorului judecătoresc care poate sau nu să o emită.

Instituind acest criteriu subiectiv de apreciere a incidenţei unei instituţii prin acţiunea personală a unui participant la executarea silită, legiuitorul a dat naştere la posibilitatea de exercitare a unor acţiuni suficient de periculoase care să afecteze dreptul părţilor la egalitate în faţa justiţiei şi la un proces echitabil – a mai susţinut debitorul interesat. 

Ce este diferit în noua procedură şi pe ce temei?

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a pus în lumină atît diferenţele dintre prevederile legale al noului Cod de procedură civilă, faţă de cel din 1865, cît şi raţiunile noilor reglementări.

Curtea a arătat că dispoziţia legală criticată reglementează perimarea executării silite în cazul în care se reţine culpa creditorului care, deşi i s-a fost solicitat în scris de către executorul judecătoresc, a lăsat să treacă un termen de 6 luni fără să îndeplinească actul sau demersul necesar executării silite solicitat de executor. Termenul în care operează perimarea este tot de 6 luni, la fel ca în reglementarea cuprinsă în art. 389 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, însă, potrivit art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acesta nu mai curge de la data ultimului act de executare efectuat, ci de la data la care executorul a comunicat în scris creditorului solicitarea îndeplinirii unui act sau a efectuării unui demers necesar executării silite. Mai mult, vechea lege procesual civilă nu prevedea cerinţa ca actul sau demersul să fie solicitat în scris de către executorul judecătoresc.

Raţiunea avută în vedere la edictarea normei criticate este aceea de a-l determina pe creditor să depună toate diligenţele necesare pentru valorificarea drepturilor dobândite prin titlul executoriu obţinut.

Stabilirea noilor condiţii în care intervine perimarea executării silite este în concordanţă cu obligaţia statului de a asigura în mod prompt şi efectiv executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, dar şi cu rolul activ al executorului judecătoresc în cadrul executării silite.

Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate reiese că autorul acesteia este nemulţumit de faptul că, faţă de vechea reglementare, nu poate cere el însuşi, în calitate de debitor, constatarea perimării executării silite, deoarece Codul de procedură civilă condiţionează intervenirea acestei instituţii de solicitarea scrisă a executorului judecătoresc adresată creditorului. Faţă de această critică, Curtea reţine că debitorul trebuie să execute de bunăvoie obligaţia sa stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu, potrivit art. 622 din Codul de procedură civilă. În caz contrar, această obligaţie se aduce la îndeplinire prin executare silită. În situaţia declanşării procedurii, debitorul, de regulă, nu are un interes în finalizarea executării silite în contra sa, singura parte interesată în executare fiind creditorul.

Aşadar, Curtea reţine că prin reglementarea legală criticată intervenţia perimării executării silite este circumstanţiată la atitudinea creditorului, care, prin neîndeplinirea obligaţiilor solicitate în scris de către executorul judecătoresc, lasă executarea silită în nelucrare timp de şase luni. Termenul de perimare începe să curgă din momentul formulării solicitării de către executorul judecătoresc.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia legiuitorul a lăsat la aprecierea unui participant la executarea silită, respectiv a executorului judecătoresc, prerogativa de a determina incidenţa instituţiei perimării şi a efectelor acesteia, în cadrul executărilor silite pe care le efectuează, Curtea reţine că dispoziţia legală criticată dă expresie rolului activ al executorului judecătoresc. Dacă executorul judecătoresc are obligaţia de a stărui prin toate mijloacele prevăzute de lege pentru realizarea interesului creditorului, în egală măsură şi părţile din această procedură trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile prevăzute de lege. În privinţa creditorului Curtea reţine că, potrivit art. 647 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, acesta are obligaţia să acorde executorului judecătoresc, la cererea acestuia, sprijin efectiv pentru aducerea la îndeplinire, în bune condiţii, a executării silite, punându-i la dispoziţie şi mijloacele necesare în acest scop, iar în privinţa debitorului, acesta trebuie să se conformeze titlului executoriu. În concluzie, perimarea operează ca o sancţiune pentru inactivitatea sau neglijenţa creditorului care a fost încunoştinţat, în scris, de obligaţiile sale de către executorul judecătoresc.

În cazul în discuţie, neîndeplinirea de bunăvoie a obligaţiei prevăzute în titlu executoriu a condus la declanşarea executării silite, autorul excepţiei de neconstituţionalitate, debitor al obligaţiei, fiind nemulţumit de faptul că nu poate beneficia de instituţia perimării din cauza existenţei condiţionărilor prevăzute de textul legal criticat. Or, partea interesată în executarea obligaţiei este creditorul, debitorul fiind interesat, mai degrabă, în stingerea procedurii de executare prin intervenţia perimării. Deci, ceea ce primează este executarea obligaţiei, şi nu intervenirea perimării executării silite, dat fiind faptul că procesul civil a fost finalizat, iar creditorul a apelat la procedura executării silite pentru recuperarea creanţei sale. Măsura legislativă criticată vine în susţinerea realizării obligaţiei de executare, reprezentând, totodată, o sancţiune a creditorului pentru lipsa de diligenţă, dar şi o măsură de constrângere a debitorului care nu şi-a executat de bunăvoie obligaţia. Aşadar, condiţionarea intervenirii perimării executării silite limitează libertatea
de acţiune a debitorului. Creditorul are deschisă posibilitatea realizării efective a obligaţiilor care incumbă în sarcina debitorului, realizându-şi creanţa în dauna voinţei acestuia, însă cu respectarea obligaţiilor legale astfel cum au fost arătate în paragraful 21 al prezentei decizii.

CCR a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate,  prin Decizia nr. 416/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 876/2016. 

Ai nevoie de Codul de procedură civilă? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF sau MOBI, de AICI!

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here