Critica a fost ridicată cu ocazia soluţionării unei cauze de contencios administrativ, pârâtul ridicând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 113 alin. (4) din Codul de procedură fiscală. În motivarea sa, autorul acesteia a susţinut că prin dispoziţiile de lege criticate sunt încălcate prevederile art. 15, 16, 44 şi 53 din Constituţie, deoarece înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport este condiţionată de achitarea amenzilor existente în evidenţa organului fiscal.

În esenţă, autorul excepţiei a fost nemulţumit de faptul că, deşi a achitat toate obligaţiile fiscale ale vehiculului pe care doreşte să îl înstrăineze, i s-a refuzat eliberarea certificatului fiscal pentru neachitarea unor amenzi de circulaţie aferente unor contravenţii săvârşite în timp ce conducea alte autoturisme.

Fiind sesizată de instanţa de judecată, Curtea Constituţională a examinat dispoziţiile art. 113 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu următorul conţinut:

"Pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport, contribuabilii trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de plată datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, potrivit alin. (2), inclusiv sumele reprezentând amenzi existente în evidenţa organului fiscal. Pentru bunul care se înstrăinează, impozitul datorat este cel recalculat pentru a reflecta perioada din an în care impozitul se aplică persoanei care înstrăinează, potrivit Codului fiscal."

Sursa foto: Lege5.ro

Prin examinarea efectuată, CCR a arătat  că, potrivit dispoziţiei de lege criticată, pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport, este obligatorie atestarea achitării tuturor obligaţiilor fiscale de plată datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, inclusiv sumele reprezentând amenzi existente în evidenţa organului fiscal, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului translativ de proprietate.

Impunerea unei astfel de obligaţii este motivată de necesitatea creării unui climat de stabilitate şi securitate juridică, precum şi de preocuparea statului în a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să îşi execute obligaţiile fiscale, indiferent de natura şi cuantumul lor. O asemenea măsură este expresia obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetului general consolidat.

Prin urmare, faptul că legiuitorul a condiţionat înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport de stingerea tuturor creanţelor fiscale ale titularului dreptului de proprietate nu echivalează cu instituirea unei incapacităţi de a vinde bunul în cauză, ci, din contră, o asemenea condiţionare este menită să asigure în mod eficient îndeplinirea unei obligaţii legale şi constituţionale a persoanelor fizice sau juridice, şi anume plata sarcinilor fiscale, indiferent de natura lor, la bugetele locale.

De asemenea, Curtea constată că însuşi textul constituţional referitor la garantarea dreptului de proprietate statorniceşte că limitele şi conţinutul acestuia sunt stabilite prin lege, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii, care, dacă nu sunt respectate, fac ca valorificarea respectivului drept să nu mai fie posibilă.

Astfel, departe de a constitui o negare a dreptului în sine, exigenţele impuse de textul de lege criticat dau expresie ordinii de drept, precum şi drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire în egală măsură.

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea a arătat că dispoziţia de lege criticată se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale - înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport - fără nicio discriminare pe considerente arbitrare.

În final, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale şi, prin urmare, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de norma constituţională invocată.

CCR a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 47/2013, pronunţată în 12 februarie a.c. Textul integral al deciziei îl găsiţi în Monitorul oficial nr. 204/10.04.2013, accesibil pe Lege5.ro, noul soft legislativ realizat de Indaco Systems.