Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa?
Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a reținut că prevederile art. 3 și art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017 au mai format obiect al controlului de constituționalitate, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 621 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2020, și Decizia nr. 263 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 28 august 2020, decizii prin care Curtea a constatat că prevederile criticate sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Astfel, prin jurisprudența precitată, CCR a reținut că așa cum reiese atât din preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 52/2017, cât și din expunerea de motive a Legii nr. 258/2018 pentru aprobarea ordonanței de urgență precitate, legiuitorul a motivat adoptarea acestui act normativ prin prisma necesității reglementării cadrului legal pentru instituirea unei proceduri de restituire a taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, a taxei pe poluare pentru autovehicule, a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și a timbrului de mediu pentru autovehicule, ca urmare a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene. A fost avută în vedere, de asemenea, jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia dreptul contribuabilului de a obține rambursarea unor taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii reprezintă consecința și completarea drepturilor conferite justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii, care interzic astfel de taxe. Statul membru este, așadar, obligat să ramburseze taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii (Hotărârea din 6 septembrie 2011, Lady&Kid și alții, C 398/09, precum și Hotărârea din 19 iulie 2012, Littlewoods Retail și alții, C 591/10), efectul direct al hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene constituindu-l obligația statului român și a autorităților fiscale la restituirea integrală și imediată a taxelor auto nelegal colectate, pentru a evita o posibilă declanșare a unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de stat membru al Uniunii Europene.
În acest context, din perspectiva armonizării legislației naționale cu hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene, dar și pentru a se evita o posibilă declanșare a unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de stat membru al Uniunii Europene, s-a impus reglementarea restituirii pe cale administrativă, la cerere, a sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbrul de mediu pentru autovehicule, legiuitorul adoptând, astfel, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017.
În jurisprudența amintită, CCR a precizat că potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017, contribuabilii care au achitat taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, prevăzută la art. 2141 -2143 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, taxa pe poluare pentru autovehicule, prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 140/2011, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, prevăzută de Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, cu modificările ulterioare, și timbrul de mediu pentru autovehicule, prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 37/2014, cu modificările și completările ulterioare, și care nu au beneficiat de restituire până la intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 52/2017, pot solicita restituirea acestora, precum și a dobânzilor datorate pentru perioada cuprinsă între data perceperii și data restituirii, prin cerere adresată organului fiscal central competent. CCR a menționat că dreptul contribuabililor prevăzuți la art. 1 alin. (1) de a cere restituirea s-a născut la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 52/2017 indiferent de momentul la care s-a perceput taxa, iar prin derogare de la prevederile art. 219 din Legea nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare, cererile de restituire se depuneau, sub sancțiunea decăderii, până la data de 31 august 2018. Potrivit art. 1 alin. (6) lit. a) și b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017, legiuitorul delegat a prevăzut că restituirea sumelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din acest act normativ se realizează în perioada 1 ianuarie 2018-30 iunie 2019 pentru taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule și taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, iar pentru timbrul de mediu pentru autovehicule, în perioada 1 septembrie 2018-30 iunie 2019.
De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017, hotărârile judecătorești definitive care au ca obiect restituirea sumelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din acest act normativ se aduc la îndeplinire potrivit dispozițiilor stabilite de către instanța judecătorească, prevederile art. 1 alin. (1), (5) și (7)-(9) aplicându-se în mod corespunzător de către organul competent (organul fiscal central sau Administrația Fondului pentru Mediu, după caz), prin decizie emisă de către acesta. Potrivit art. 3 alin. (1 indice 1) lit. a) și b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017, sumele stabilite prin hotărârile judecătorești definitive se restituie de către organele competente astfel: taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule și taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule se restituie în termen de 120 de zile de la data depunerii cererii, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2018, iar timbrul de mediu se restituie de organele emitente ale acestuia în termen de 120 de zile de la data depunerii cererii, dar nu mai devreme de 1 septembrie 2018. CCR a reținut, totodată, că, potrivit art. 3 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017, dobânzile datorate contribuabililor în cazul restituirii sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești sunt cele dispuse de instanța judecătorească sau, după caz, prevederile art. 1 alin. (1) din acest act normativ se aplică în mod corespunzător, în sensul că nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 174 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare.
Prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, instanța de contencios constituțional a statuat că art. 1 alin. (5) din Constituție consacră securitatea juridică a persoanei, concept care se definește ca un complex de garanții de natură sau cu valențe constituționale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și libertăților fundamentale. Or, reglementarea criticată este expresia necesității reglementării cadrului legal pentru instituirea unei proceduri de restituire a taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, a taxei pe poluare pentru autovehicule, a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și a timbrului de mediu pentru autovehicule, ca urmare a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iunie 2016 și 30 iunie 2016 și pronunțate în cauzele C-586/14, Budișan, respectiv C-288/14, Ciup, și C-200/14, Câmpean.
În acest context, având în vedere (i) pronunțarea unor hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene prin care statul român trebuie să restituie taxele antereferite în mod integral, acestea fiind percepute cu încălcarea dreptului Uniunii Europene; (ii) afectarea gravă a activității administrațiilor fiscale și a Administrației Fondului pentru Mediu ca urmare a multitudinii de proceduri de executare silită a diverselor hotărâri judecătorești pronunțate, legiuitorul delegat a adoptat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017 prin care a instituit o procedură coerentă și unitară pentru restituirea taxelor respective.
CCR a observat că prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017, legiuitorul delegat a reglementat două proceduri distincte, și anume, una care privește restituirea taxelor ca urmare a hotărârilor judecătorești pronunțate, iar cealaltă restituirea taxelor independent de existența unei hotărâri judecătorești pronunțate. Contrar susținerilor autorilor excepției, prin deciziile precitate, CCR a constatat că prima procedură respectă autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești, stabilind doar o procedură de lucru la nivelul organului fiscal central sau Administrației Fondului pentru Mediu, în acest sens fiind și art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017 care stabilește în mod clar că hotărârile judecătorești definitive, precum și cele care devin executorii după 31 august 2018 „se aduc la îndeplinire potrivit dispozițiilor stabilite de către instanța judecătorească”.
Prin urmare, reglementarea criticată a fost adoptată în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (4) și art. 102 din Constituție, astfel încât Guvernul nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești, ci a stabilit doar o procedură unică și unitară de aducere la îndeplinire potrivit dispozițiilor stabilite de către instanța judecătorească.
Totodată, pentru a asigura caracterul unic și unitar al procedurii, ordonanța de urgență, în mod firesc, a reglementat suspendarea tuturor procedurilor de executare silită. Astfel, suspendarea procedurilor de executare silită în perioada 7 august 2017 (data intrării în vigoare a ordonanței de urgență) – 30 iunie 2019 în vederea realizării unei proceduri unice și unitare de executare a tuturor creanțelor împotriva statului este de natură să asigure securitatea juridică a persoanei, aceasta fiind astfel încredințată că statul va executa în termen de cel mult 2 ani hotărârea judecătorească. Totodată, persoana cunoaște orizontul temporal în interiorul căruia statul va asigura executarea de bunăvoie a hotărârii judecătorești, fără a se mai apela la procedura executării silite.
Cu privire la invocarea pretinsei încălcări a art. 15 alin. (2) din Constituție, prin Decizia nr. 263 din 4 iunie 2020, precitată, CCR a reținut că reglementarea criticată vizează procedurile de executare aflate în curs, respectiv facta pendentia, și nu pe cele deja realizate. Textul constituțional nu exclude posibilitatea de a eșalona plata creanțelor aflate în curs de executare silită, întrucât, prin natura sa, eșalonarea privește o procedură neepuizată, aplicându-se imediat. În consecință, nu se poate reține încălcarea principiului neretroactivității legii.
În ceea ce privește încălcarea art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, autorii excepției pornesc de la o premisă eronată potrivit căreia statul nu mai este ținut de hotărârile definitive ale instanței judecătorești și de caracterul executoriu al acestora. Or, așa cum a reținut CCR în jurisprudența precitată, în realitate, statul nu numai că respectă și recunoaște autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești, dar stabilește și o dată limită până la care acestea urmează a fi executate, având în vedere problema sistemică generată ca urmare a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Având în vedere cele expuse, CCR a constatat că nu se pune o problemă de nerespectare a hotărârii judecătorești de către organele fiscale sau de către Administrația Fondului pentru Mediu și subiectele de drept privat, hotărârea judecătorească fiind obligatorie pentru ambele subiecte de drept. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia textul criticat creează o discriminare între subiectele de drept privat în sensul că pune sub semnul egalității contribuabilii care nu au făcut niciun demers administrativ sau judiciar și cei care au efectuat astfel de demersuri, CCR a constatat că această teză este contrazisă chiar de textul ordonanței de urgență, fiecare dintre cele două categorii de contribuabili având o reglementare distinctă în privința executării creanțelor, în condițiile suspendării procedurii de executare silită în privința restituirii sumelor aferente timbrului de mediu până la data de 30 iunie 2019. Prin urmare, dispozițiile ordonanței de urgență se coroborează în mod organic și au ca finalitate crearea unei egalități materiale între contribuabili. În consecință, CCR nu poate reține încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție.
Referitor la susținerile potrivit cărora, în temeiul art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017, s-a dispus suspendarea de drept a oricărei proceduri de executare silită, această măsură fiind de natură a bloca punerea în executare a unei sentințe judecătorești, cu consecința încălcării art. 21 din Constituție și a art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, CCR a constatat că, în ceea ce privește constituționalitatea instituirii eșalonării plății unor sume prevăzute în titluri executorii, precum și constituționalitatea suspendării de drept a oricărei proceduri de executare silită, există o bogată jurisprudență a CCR, în acord cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 705 din 27 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, sau Decizia nr. 96 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 28 iunie 2017), prin care s-a statuat că prin instituirea unor atare măsuri nu poate fi reținută încălcarea principiului accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil.
Astfel, CCR a constatat că procesul civil parcurge două faze: judecata și executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forței de constrângere a statului sau al altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația. În ceea ce privește modalitatea de executare, CCR a statuat în jurisprudența sa că executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare care poate fi aplicată. S-a subliniat, de asemenea, că prin Hotărârea din 17 iunie 2003, pronunțată în Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 65, Curtea europeană a reținut că dreptul la justiție garantat de art. 6 din Convenție protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat ce respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp.
Or, CCR a precizat că așa cum reiese din expunerea de motive a Legii nr. 258/2018 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 52/2017, suspendarea de drept a oricărei proceduri de executare silită până la finele perioadei prevăzute pentru restituire a reprezentat o măsură determinată de faptul că intenția legiuitorului a fost aceea ca restituirea să fie efectuată pe cale administrativă. Așa fiind, suspendarea executărilor silite a intervenit doar pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a ordonanței de urgență și până la data-limită prevăzută pentru restituire, respectiv pentru o perioadă determinată și de scurtă durată, de aproximativ 2 ani. CCR a constatat, astfel, că această măsură nu este de natură a aduce atingere prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât perioada la care se referă măsura suspendării nu determină o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești. În acest sens este, de altfel, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, soluționând Cererea nr. 60.858/00 și pronunțând Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în Cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani și 7 luni de executare a unei hotărâri judecătorești nu este excesiv în condițiile concrete ale cauzei.
Așa fiind, CCR a constatat că reglementarea criticată din cuprinsul art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017 reprezintă o măsură de natură a păstra un just echilibru între interesele persoanelor îndreptățite la restituirea sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbrul de mediu pentru autovehicule și interesul general al colectivității, astfel încât nu se poate considera că prin această măsură se afectează esența dreptului la un proces echitabil. Aceasta cu atât mai mult cu cât statul, prin caracterul său social, valoare constituțională instituită de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, are obligația de a imprima acțiunilor sale cu caracter economic un conținut just proporționat, astfel încât să asigure tuturor cetățenilor săi exercitarea efectivă a tuturor drepturilor și a libertăților lor fundamentale.
De altfel, CCR a constatat că prin textul de lege criticat din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017, Guvernul nu neagă existența și întinderea sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești și nici nu împiedică executarea respectivelor hotărâri, ci doar suspendă punerea în executare a acestora pe o perioadă determinată. Această măsură a fost justificată de impactul negativ pe care executarea acestora l-ar fi avut asupra bugetului de stat prin creșterea deficitului bugetar, care ar fi avut drept consecință afectarea stabilității economice a statului român.
În ceea ce privește susținerile referitoare la încălcarea dreptului de proprietate privată prin stabilirea unei perioade de până la 2 ani în care urmează a fi executate creanțele rezultate din timbrul de mediu, în jurisprudența sa, exemplu fiind Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, CCR a statuat că „despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1; neexecutarea plății într-un termen rezonabil constituie, deci, o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca și faptul că lipsa de lichidități nu poate justifica un asemenea comportament. Guvernul, prin adoptarea ordonanței de urgență criticate, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu refuză punerea în aplicare a acestora. Măsura criticată [de eșalonare a plăților pe un interval temporal de peste 5 ani – s.n.] este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile unei crize financiare accentuate. […] Executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica modalitate posibilă de executare pe care Guvernul o poate aplica”. Faptul că legiuitorul delegat a optat pentru executarea hotărârilor judecătorești într-un interval de până la 2 ani, și nu în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, care prevede la art. 2 că „Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”, nu conduce în mod automat la încălcarea dreptului de proprietate privată. Este adevărat că orice creanță trebuie executată imediat, astfel că o intervenție etatică în sensul stabilirii unui interval mai extins de executare reprezintă o afectare a dreptului de proprietate privată al creditorului asupra bunului.
În acest context, CCR a apreciat că intensitatea acestei intervenții, privită din perspectiva exigențelor Constituției, trebuie evaluată prin prisma testului de proporționalitate dezvoltat de Curtea Constituțională în jurisprudența sa, în condițiile în care drepturile relative, distinct de aplicarea art. 53 din Constituție, cunosc limitări, implicit admise, rezultate atât din evoluția și confruntarea acestora în timp, cât și din perspectiva titularilor lor. Or, în cauză, această intervenție are un scop legitim, respectiv executarea în mod unitar, centralizat și corect a tuturor creanțelor care au ca obiect sume de bani plătite sub titlu de timbru de mediu, cu încălcarea dreptului Uniunii Europene. Totodată, s-a mai avut în vedere menținerea bunei funcționări a autorităților publice implicate și protejarea bugetului public național, respectiv asigurarea stabilității economice a țării (a se vedea și Decizia nr. 621 din 10 octombrie 2019, precitată, paragraful 30).
CCR a constatat că mijloacele folosite sunt proporționale în raport cu scopul urmărit, întrucât măsura este adecvată – capabilă în mod abstract să ducă la îndeplinirea scopului urmărit, necesară – soluția aleasă de prelungire rezonabilă a termenului de executare pentru rezolvarea problemei sistemice generate de executarea unui număr mare de hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea timbrului de mediu reprezintă o ingerință moderată în valorificarea dreptului creditorului, dar indispensabilă realizării scopului fixat, și asigură un just echilibru între interesele concurente, cele generale, reprezentate de ordonarea activității puterii publice, de respectarea dreptului Uniunii Europene, de restituirea unitară a sumelor de bani rezultate din plata timbrului de mediu și de depășirea problemei sistemice referitoare la blocarea activității autorităților implicate ca urmare a cererilor de executare silită formulate, și cele individuale, reprezentate de exigența executării cât mai rapide a sumelor de bani încasate de stat cu încălcarea dreptului Uniunii Europene. S-a reținut, de asemenea, faptul că măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obligă la plata sumelor decurgând din titlurile executorii, această modalitate de executare fiind impusă de situația de excepție pe care o reprezintă, și anume, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativă a creanțelor acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român. Lipsa de intervenție în acest sens ar avea ca rezultat imposibilitatea plății sumelor cuvenite, împovărătoare pentru statul român, existând riscul de afectare a colectării veniturilor bugetare, respectiv a execuției bugetare, precum și riscul de creștere a nivelului sumelor suplimentare pe care bugetul general consolidat trebuie să le suporte, în condițiile în care statul este preocupat de menținerea echilibrului bugetar. Guvernul nu neagă existența și întinderea sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, și nici nu împiedică executarea respectivelor hotărâri, ci doar suspendă punerea în executare a acestora pe o perioadă determinată. Această măsură a fost justificată de impactul negativ pe care executarea acestora l-ar fi avut asupra bugetului de stat prin creșterea deficitului bugetar, care ar fi avut drept consecință afectarea stabilității economice a statului român. Prin urmare, CCR a apreciat că măsura criticată păstrează un just raport de proporționalitate în raport cu scopul urmărit, astfel încât nu se poate susține încălcarea art. 44 din Constituție.
În ceea ce privește susținerile potrivit cărora actul normativ criticat a fost adoptat cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, astfel cum s-a reținut prin Decizia nr. 621 din 10 octombrie 2019, adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 52/2017 a fost determinată de circumstanțele excepționale, care au impus și necesitatea unor măsuri prin care să fie suspendată temporar exercitarea drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești definitive pronunțate în această materie, fără însă ca prin aceasta să se aducă atingere înseși substanței acestor drepturi. Textul legal criticat (art. 7) vizează, deci, rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim – asigurarea stabilității economice a țării – și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere – suspendarea temporară a executării hotărârilor judecătorești. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obligă la plata sumelor decurgând din titlurile executorii, această modalitate de executare fiind impusă de situația de excepție pe care o reprezintă, și anume, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativă a creanțelor acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român. Așa fiind, pentru argumentele mai sus prezentate, reglementarea criticată din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017 nu contravine nici dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție.
Neintervenind elemente noi, de natură a justifica reconsiderarea jurisprudenței CCR, atât soluția cât și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezentele cauze.
