8 Decembrie, 2019

Ce se întâmplă când un călător urcă la bordul unui tren fără legitimația de transport?

Atunci când un călător urcă la bordul unui tren fără legitimație de transport, acesta încheie un contract cu operatorul de transport.

Aceasta este situația în cazul în care accesul la tren este liber.

Astfel s-a pronunţat Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din data de 07.11.2019 în cauza  C-349/18 –C-351/18. 

Menționam faptul că CJUE s-a pronunţat în sensul mai sus arătat în cadrul unei cauze care își are originea în cererea de decizie preliminară formulată de vredegerecht te Antwerpen (judecătorul de pace din Antwerpen, Belgia) în cadrul unei proceduri principale în care o întreprindere feroviară belgiană impune persoanelor care călătoresc fără legitimație de transport plata sumelor prevăzute în condițiile generale de transport pentru cazul în care călătorul fără legitimație de transport a refuzat să achite costul călătoriei cu majorările prevăzute în lipsa unei regularizări ulterioare. 

Ce a declanşat litigiul principal în discuţie? 

În cursul anului 2015, Nationale Maatschappij van de Belgische Spoorwegen (Societatea Națională a Căilor Ferate Belgiene) a constatat că domnul Kanyeba a încălcat de patru ori condițiile de transport, întrucât a călătorit cu trenul fără să achite prețul legitimației de transport. În niciuna dintre cele patru ocazii, domnul Kanyeba nu a optat pentru posibilitatea oferită de NMBS „de a-și regulariza situația” prin cumpărarea legitimației de transport la bordul trenului cu o suprataxă de 7,50 euro sau, alternativ, prin plata unei suprataxe de 75 de euro în termen de 14 zile de la constatarea încălcării ori prin plata sumei de 225 de euro la expirarea termenului de 14 zile de la constatare.

În cursul anilor 2013 și 2015, aceeași constatare fusese efectuată împotriva doamnei Nijs, în cinci rânduri, și, în cursul anilor 2014 și 2015, împotriva domnului Dedroog, în unsprezece rânduri.

NMBS a oferit fiecăruia dintre aceștia posibilitatea de a-și regulariza situația în anumite termene. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste persoane nu a profitat de posibilitatea respectivă.

Prin urmare, NMBS a acționat în justiție, solicitând obligarea domnului Kanyeba la plata sumei de 880,20 euro, a doamnei Nijs la plata sumei de 1.103,90 euro și a domnului Dedroog la plata sumei de 2.394 de euro. În cadrul procedurii principale, reclamanta arată că raportul intervenit între ea și cele trei persoane ar fi de natură administrativă, iar nu contractuală, întrucât acestea nu au cumpărat legitimația de transport.

Judecătorul de pace a ridicat problema naturii raportului juridic dintre SNCB și călătorii fără legitimație de transport. În această privință, s-a pus problema dacă Regulamentul Uniunii privind drepturile și obligațiile călătorilor din transportul feroviar trebuie interpretat în sensul că o situație în care un călător urcă la bordul unui tren în vederea efectuării unei călătorii fără să își fi procurat o legitimație de transport intră în sfera noțiunii de „contract de transport”, în sensul acestui regulament[1]. În plus, în caz afirmativ, trebuie să se determine, în lumina Directivei privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, dacă instanța care constată caracterul abuziv al unei clauze penale prevăzute într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator poate să reducăcuantumul penalității[2].

În aceste condiții, vredegerecht te Antwerpen (judecătorul de pace din Antwerpen, Belgia) a suspendat judecarea cauzei și a adresat CJUE mai multe întrebări preliminare. 

Ce trebuie să cunoaștem referitor la o trimitere preliminară? 

Trimiterea preliminară permite instantelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze CJUE întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii.

Retinem că CJUE nu solutionează litigiul national, insa instanta natională are obligatia de a solutiona cauza conform deciziei CJUE.

Decizia CJUE este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanțe naționale care sunt sesizate cu o problemă similară. 

Ce a răspuns în esenţă CJUE prin Hotărârea din data de 07.11.2019 referitor la cauza C-349/18 –C-351/18? 

În hotărârea pronunțată în data de 07.11.2019 , CJUE a arătat, mai întâi că, pe de o parte, prin faptul că permite accesul liber la tren și, pe de altă parte, prin faptul că urcă la bordul acestuia în vederea efectuării unei călătorii, atât întreprinderea feroviară, cât și călătorul își manifestă voința concordantă de a intra într-un raport contractual.

În ceea ce privește aspectul dacă deținerea unei legitimații de transport de către călător este un element indispensabil pentru a putea considera că există un „contract de transport”, CJUE a considerat că legitimația de transport nu este decât instrumentul care materializează contractul de transport. Noțiunea de „contract de transport” este independentă de deținerea unei legitimații de transport de către călător și include o situație în care un călător urcă la bordul unui tren liber accesibil în vederea efectuării unei călătorii fără să își fi procurat legitimație de transport. În lipsa unor dispoziții în această privință în Regulamentul nr. 1371/2007, o astfel de interpretare nu afectează însă validitatea acestui contract sau consecințele care pot decurge din neexecutarea de către una dintre părți a obligațiilor sale contractuale, care rămân reglementate de dreptul național aplicabil.

În ceea ce privește competența instanței naționale de a modera clauza penală care ar fi, eventual, abuzivă, CJUE a constatat că aceasta face parte din condițiile generale de transport ale SNCB, în privința cărora instanța națională precizează că sunt „considerate de aplicabilitate generală, dat fiind caracterul lor normativ”, și că fac obiectul unei „publicări într-un buletin oficial al statului”. Dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă în special acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Cu toate acestea, această excludere din domeniul de aplicare al directivei presupune, potrivit jurisprudenței CJUE, îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, această dispoziție trebuie să fie obligatorie. Verificarea îndeplinirii acestor condiții este de competența instanței naționale.

Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite din perspectiva instanței naționale și dacă aceasta consideră că clauza penală intră în domeniul de aplicare al directivei, CJUE a amintit că aceasta nu poate reduce cuantumul penalității considerate abuzive și nici nu poate să înlocuiască clauza menționată, în temeiul principiilor din dreptul național al contractelor, cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, ci trebuie în principiu să înlăture aplicarea acesteia, cu excepția cazului în care contractul în cauză nu poate continua să existe în cazul eliminării clauzei abuzive, iar anularea contractului în ansamblul său expune consumatorul unor consecințe deosebit de prejudiciabile. 

Răspunsul mai sus formulat de CJUE ce a făcut obiectul Hotărârii din 07.11.2019, dată în cauza  C-349/18 –C-351/18 , îl puteţi consulta in extenso pe site-ul Curia


[1]    Articolul 3 punctul 8 din Regulamentul (CE) nr. 1371/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 23.10.2007 privind drepturile și obligațiile călătorilor din transportul feroviar (JO 2007, L315, p.14).

[2]    Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L95, p.29, Ediție specială, 15/vol.2, p.273).


comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu