În materialul de faţă vom prezenta aspectele normative referitoare la traducerile legalizate, aşa cum sunt ele formulate de Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995. Actul normativ de bază se află la a doua republicare, ultima modificare fiind reglementată de Legea nr. 77/2012 pentru modificarea şi completarea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 386 din 8 iunie 2012, şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 2013.
Astfel, în cadrul Capitolului II „Competenţa notarilor publici”, la art. 12, lit. j) se prevede faptul că, printre actele şi procedurile notariale ce trebuie îndeplinite de un notar public se numără şi efectuarea şi legalizarea traducerilor.
De asemenea, la cererea persoanelor fizice având cetăţenia română, precum şi a persoanelor juridice române, misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României îndeplinesc şi efectuarea şi legalizarea traducerilor (art. 18, paragraful 2)
Alte referiri centrate pe acest subiect sunt incluse în cadrul Capitolului V „Procedura actelor notariale”, după cum urmează:
* Secţiunea I „Dispoziţii comune”, art. 82:
– actele solicitate de părţi şi orice acte de procedură notarială se întocmesc în limba română (1);
– cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi persoanelor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română li se acordă posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul actului printr-un traducător sau interpret.
Funcţia de traducător sau interpret poate fi îndeplinită de către notarul public, dacă limba străină este limba sa maternă sau este autorizat ca interpret ori traducător, sau de către o altă persoană autorizată ca interpret sau traducător, în condiţiile legii, de către Ministerul Justiţiei. În toate situaţiile în care actul se îndeplineşte prin interpret sau traducător autorizat, acesta va semna încheierea alături de notarul public (2);
– actele redactate de părţi şi prezentate pentru efectuarea operaţiunilor notariale vor fi în limba română (3);
– la cererea justificată a părţilor, notarul public poate îndeplini acte în legătură cu înscrisurile întocmite de părţi într-o altă limbă decât cea română, numai dacă notarul instrumentator cunoaşte limba în care sunt întocmite actele sau după ce a luat cunoştinţă de cuprinsul acestora prin interpret, caz în care un exemplar tradus în limba română şi semnat de cel ce a efectuat traducerea va fi ataşat la dosar (4);
– înscrisurile destinate a fi traduse într-o limbă străină se vor redacta fie pe două coloane, cuprinzând în prima coloană textul în limba română, iar în cea de-a doua, textul în limba străină, fie în mod succesiv, mai întâi textul în limba română, continuându-se cu textul în limba străină (5).
* Secţiunea 11 „Alte proceduri notariale”, pct. D. „Legalizarea copiilor după înscrisuri”, art. 151:
– în vederea legalizării copiei unui înscris original întocmit într-o altă limbă decât cea română, acel înscris va fi tradus în limba română de un traducător şi interpret autorizat. Copia legalizată de pe înscrisul original, însoţită de traducerea în limba română, va fi eliberată părţii în numărul de exemplare solicitat. Un exemplar din acestea se păstrează în arhiva notarului (11).
* Secţiunea 11 „Alte proceduri notariale”, pct. E. „Efectuarea şi legalizarea traducerilor”, art. 152:
– pentru efectuarea traducerii, dacă aceasta nu este făcută de notarul public autorizat în acest scop, traducătorul atestat potrivit legii, care a întocmit traducerea, va semna formula de certificare a acesteia, iar notarul va legaliza semnătura traducătorului. Legalizarea semnăturii traducătorului se poate face şi după specimenul de semnătură depus la biroul notarului public (1);
– dacă înscrisul se traduce din limba română într-o limbă străină sau dintr-o limbă străină în altă limbă străină, atât certificarea traducerii, cât şi legalizarea semnăturii traducătorului de către notarul public se vor face şi în limba străină în care se face traducerea(2).
