24 Octombrie, 2018

Ce obligaţii avem la vânzarea pe internet

Un caz, pentru soluționarea căruia au fost trimise întrebări preliminare la Curtea de Justiție a UE, pune în discuție obligațiile unei persoane care vinde bunuri pe internet, fără a avea calitatea de comerciant. 

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere a solicitat, în esență, să se stabilească, pe de o parte, dacă o persoană care publică pe un site internet, concomitent, un anumit număr de anunțuri pentru vânzarea unor bunuri noi și second‑hand poate fi calificată drept „comerciant” în sensul art. 2 lit. (b) din Directiva nr. 29/2005 și, pe de altă parte, dacă o astfel de activitate constituie o „practică comercială” în sensul art. 2 lit. (d) din această directivă. 

Un consumator a cumpărat un ceas pe site‑ul internet www.olx.bg în temeiul unui contract de vânzare la distanță. Considerând că acest ceas nu corespundea proprietăților indicate în anunțul publicat pe acest site, el a depus o plângere la CPC din Bulgaria, după ce furnizorul ceasului a refuzat să i se înapoieze ceasul în schimbul rambursării sumei plătite.

După efectuarea unor verificări, CPC a constatat că doamna Kamenova, înregistrată pe site‑ul menționat sub pseudonimul „eveto‑ZZ”, era vânzătoarea ceasului. Potrivit administratorului site‑ului internet www.olx.bg, utilizatorul acestui pseudonim ar fi publicat în total opt anunțuri de vânzare a unor produse diverse pe acest site, printre care ceasul în discuție în litigiul principal.

După ce a consultat site‑ul menționat, CPC a constatat că, la 10 decembrie 2014, opt anunțuri de vânzare privind produse diverse erau încă publicate pe acest site de către utilizatorul pseudonimului „eveto‑ZZ”.

Prin decizia din 27 februarie 2015, CPC a constatat că doamna Kamenova săvârșise o contravenție și i‑a aplicat mai multe amenzi administrative în temeiul Legii privind protecția consumatorilor (denumită în continuare „ZZP”), întrucât vânzătoarea ar fi omis să indice în fiecare dintre anunțurile menționate numele, adresa poștală și adresa electronică ale comerciantului, prețul total al produsului pus în vânzare, cu toate taxele incluse, condițiile de plată, de livrare și de executare, dreptul consumatorului de a se retrage din contractul de vânzare la distanță, condițiile, termenul și modurile de exercitare a acestui drept, precum și informarea cu privire la existența unei garanții legale a conformității produselor vândute cu contractul de vânzare.

Doamna Kamenova a formulat o acțiune împotriva acestei decizii la Tribunalul din Varna. Prin hotărârea din 22 martie 2016, această instanță a anulat decizia menționată pentru motivul că doamna Kamenova nu avea calitatea de comerciant în sensul ZZP și al Directivei nr. 29/2005.

CPC a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere, Tribunalul Administrativ din Varna. Instanța de trimitere arată, mai întâi, că un volum important de produse de larg consum este vândut și cumpărat pe internet. Aceasta amintește, în continuare, că Directiva nr. 29/2005 are ca obiectiv să asigure un nivel ridicat de protecție a consumatorilor. În acest context, ea solicită, în esență, să se stabilească dacă, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care o persoană fizică vinde pe internet un număr destul de ridicat de bunuri de o valoare importantă, această persoană are calitatea de comerciant în sensul Directivei nr. 29/2005.

În aceste condiții, Tribunalul Administrativ din Varna a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Art. 2 lit. (b) și (d) din Directiva [nr. 29/2005] trebuie interpretat în sensul că activitatea unei persoane fizice care este înregistrată pe o pagină de internet pentru vânzarea de bunuri și care a publicat pe aceasta, concomitent, un total de opt anunțuri pentru vânzarea de bunuri diferite este o activitate a unui comerciant în sensul definiției legale prevăzute la art. 2 lit. (b), reprezintă practici ale întreprinderilor față de consumatori în sensul art. 2 lit. (d) și intră în sfera de aplicare a directivei potrivit art. 3 alin. (1)?” 

La întrebarea preliminară ce i-a fost adresată, Curtea de Justiție a UE a răspuns că art. 2 lit. (b) și (d) din Directiva 2005/29 și art. 2 pct. 2 din Directiva 2011/83 trebuie interpretate în sensul că o persoană fizică ce publică pe un site internet, în mod concomitent, un anumit număr de anunțuri pentru vânzarea unor bunuri noi și second‑hand, precum pârâta din litigiul principal, nu poate fi calificată drept „comerciant”, iar o astfel de activitate nu poate constitui o „practică comercială” decât dacă această persoană acționează în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberalăaspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, în raport cu toate circumstanțele pertinente ale speței.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a avut în vedere raționamente din care reținem pe cele mai apropiate de interesul practic în cauza discutată.

- Cererea de decizie preliminară privește interpretarea art. 2 lit. (b) și (d) din Directiva nr. 29/2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei nr. 450/1984, a Directivelor nr. 7/1997, nr. 27/1998 și nr. 65/2002 și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 („directiva privind practicile comerciale neloiale”).

- Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere a solicitat, în esență, să se stabilească, pe de o parte, dacă o persoană fizică ce publică pe un site internet, concomitent, un anumit număr de anunțuri pentru vânzarea unor bunuri noi și second‑hand poate fi calificată drept „comerciant”, în sensul art. 2 lit. (b) din Directiva nr. 29/2005 și al art. 2 pct. 2 din Directiva nr. 83/2011, și, pe de altă parte, dacă o astfel de activitate constituie o „practică comercială”, în sensul art. 2 lit. (d) din Directiva nr. 29/2005.

- În ceea ce privește, în primul rând, noțiunea „comerciant”, art. 2 lit. (b) din Directiva nr. 29/2005 definește comerciantul drept „orice persoană fizică sau juridică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de prezenta directivă, în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală și orice persoană care acționează în numele sau în beneficiul unui comerciant”.

- În ceea ce privește art. 2 pct. 2 din Directiva nr. 83/2011, acesta definește comerciantul drept „orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă este publică sau privată, care acționează, inclusiv prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele sau în contul ei, în scopuri ce țin de activitatea sa comercială, de afaceri, meșteșugărească sau profesională în legătură cu contractele care intră sub incidența prezentei directive”.

- Noțiunea „comerciant”, în sensul art. 2 lit. (b) din Directiva 2005/29 și al art. 2 pct. 2 din Directiva nr. 83/2011, este o noțiune funcțională care presupune să se aprecieze dacă raportul contractual sau practica comercială se înscrie în cadrul activităților desfășurate de o persoană cu titlu profesional.

- În ceea ce privește problema dacă o persoană fizică precum pârâta în litigiul principal intră în sfera noțiunii „comerciant” în sensul acestor dispoziții, o calificare drept „comerciant” necesită o „abordare de la caz la caz”.

- În cadrul acestei examinări, instanța de trimitere trebuie, în special, să verifice dacă vânzarea pe platforma online a fost realizată în mod organizat, dacă această vânzare are un scop lucrativ, dacă vânzătorul dispune de informații și de competențe tehnice referitoare la produsele pe care le oferă spre vânzare și de care consumatorul nu dispune în mod necesar, astfel încât vânzătorul să fie plasat într‑o poziție mai avantajoasă în raport cu consumatorul menționat, dacă vânzătorul are un statut juridic care îi permite să realizeze acte de comerț și în ce măsură vânzarea online este legată de activitatea comercială sau profesională a vânzătorului, dacă vânzătorul este obligat la plata TVA‑ului, dacă vânzătorul, acționând în numele unui comerciant determinat sau în contul lui ori prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele sau în contul său, a perceput o remunerație sau a participat la profit, dacă vânzătorul cumpără bunuri noi sau second‑hand în vederea revânării acestora, conferind astfel acestei activități un caracter de regularitate, o frecvență și/sau o concomitență în raport cu activitatea sa comercială sau profesională, dacă produsele vândute sunt toate de același tip sau de aceeași valoare, în special dacă oferta este concentrată asupra unui număr redus de produse.

- Criteriile enumerate mai sus nu sunt nici exhaustive, nici exclusive, astfel încât, în principiu, faptul de a îndeplini unul sau mai multe dintre aceste criterii nu determină în sine calificarea care trebuie reținută în legătură cu vânzătorul online prin raportare la noțiunea „comerciant”.

- Astfel, simplul fapt că vânzarea urmărește un scop lucrativ sau că o persoană publică în mod concomitent pe o platformă online un anumit număr de anunțuri pentru vânzarea unor bunuri noi și second‑hand nu este suficient în sine pentru a califica această persoană drept „comerciant”, în sensul art. 2 lit. (b) din Directiva nr. 29/2005 și al art. 2 pct. 2 din Directiva nr. 83/2011.

- În ceea ce privește, în al doilea rând, întrebarea dacă activitatea unei persoane fizice precum cea a pârâtei din litigiul principal constituie o „practică comercială”, în sensul art. 2 lit. (d) din Directiva nr. 29/2005, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, această dispoziție definește, utilizând o formulare deosebit de largă, noțiunea „practici comerciale” ca fiind „orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori”.

- Astfel, pentru a considera că activitatea în cauză constituie o „practică comercială”, în sensul dispoziției menționate, trebuie să se verifice dacă această activitate, pe de o parte, poate fi calificată drept „practică de natură comercială”, adică să provină de la un „comerciant”, și, pe de altă parte, constituie o acțiune, o omisiune, un comportament, un demers sau o comunicare comercială „în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea produselor lor către consumatori”.

- Rezultă din ceea ce precedă că existența unei „practici comerciale”, în sensul Directivei nr. 29/2005, nu poate fi reținută decât dacă această practică provine de la un „comerciant”, astfel cum este definit la art. 2 lit. (b) din această directivă.

- Or, simplul fapt că vânzarea urmărește un scop lucrativ sau că o persoană publică în mod concomitent pe o platformă online un anumit număr de anunțuri pentru vânzarea unor bunuri noi și second‑hand nu poate fi suficient în sine pentru a califica această persoană drept „comerciant” în sensul acestei dispoziții. Prin urmare, o activitate precum cea în discuție în litigiul principal nu poate fi calificată drept „practică comercială” în sensul art. 2 lit. (d) din Directiva nr. 29/2005.

Hotărârea CJUE a fost dată în 4 octombrie 2018, în cauza C‑105/17, în procedura Komisia za zashtita na potrebitelite împotriva Evelina Kamenova, cu participarea Okrazhna prokuratura – Varna 

Documentar juridic

Directiva 2005/29

În pregătirea răspunsului la întrebarea preliminară a instanţei de trimitere, CJUE a reținut  următoarele dispoziții.

- Art. 2 din Directiva 2005/29 prevede:

În sensul prezentei directive:

(a) «consumator» înseamnă orice persoană fizică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de prezenta directivă, în scopuri care nu se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală;

(b) «comerciant» înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de prezenta directivă, în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală și orice persoană care acționează în numele sau în beneficiul unui comerciant;

[…]

(d) «practici ale întreprinderilor față de consumatori» […]: orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori;

[…]

- Art. 3 alin. (1) din această directivă are următorul cuprins:

Prezenta directivă se aplică practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori definite la articolul 5, în timpul și după o tranzacție comercială în legătură cu un produs.

Directiva 2011/83/UE

- Directiva 2011/83 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13 și de abrogare a Directivei 85/577 și a Directivei 97/7 prevede la articolul 2 următoarele:

În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

1) «consumator» înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale, industriale, artizanale sau profesionale;

2) «comerciant» înseamnă orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă este publică sau privată, care acționează, inclusiv prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele sau în contul ei, în scopuri ce țin de activitatea sa comercială, de afaceri, meșteșugărească sau profesională în legătură cu contractele care intră sub incidența prezentei directive;

[…]

- Conform art. 3 alin. (1) din această directivă, aceasta „se aplică, conform condițiilor și în limitele stabilite în dispozițiile sale, oricărui contract încheiat între un comerciant și un consumator”.

- Art. 6 alin. (1) din directiva menționată enumeră informațiile pe care comerciantul trebuie să le furnizeze înainte ca un contract la distanță sau negociat în afara spațiilor comerciale sau orice ofertă similară să producă efecte obligatorii asupra consumatorului.

- Art. 9 alin. (1) din aceeași directivă prevede că consumatorul beneficiază de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage dintr‑un contract la distanță sau dintr‑un contract negociat în afara spațiului comercial.

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu