28 Ianuarie, 2020

Ce a decis ÎCCJ privind infracţiunile de evaziune fiscală?

ÎCCJ a dat soluţia prin care se unifică practica instanţelor în chestiunea pe care o găsiţi semnalată mai jos. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ privind modul de soluţionare a laturii civile în cazul condamnării inculpaţilor pentru infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, în sensul de a lămuri dacă, dezlegând acţiunea civilă, instanţa urmează a dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni:

  • fie la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală;
  • fie la plata sumelor constând în creanţa principală datorată şi la plata dobânzii legale aferente, potrivit art. 1.088 din Codul civil.

Soluţionarea de către ÎCCJ s-a impus întrucât în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de soluţionare a laturii civile în cauzele penale având ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005.

Astfel, reprezentantul Parchetului a precizat că, într-o primă orientare a practicii, majoritară, instanţele, pronunţând condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, i-au obligat pe aceştia la plata către statul român, reprezentat prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a prejudiciului cauzat, constând din creanţa principală datorată, la care s-au adăugat dobânda calculată până la achitarea integrală a creanţei principale şi penalităţile de întârziere aferente.

Într-o a doua orientare a practicii, minoritară, instanţele au dispus obligarea inculpaţilor condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005 la plata prejudiciului cauzat, constând în creanţa principală datorată, la care s-a adăugat dobânda legală aferentă creanţei principale, calculată până la achitarea integrală.

Nu ne propunem, aici, să reluăm întreaga argumentare a Completului ÎCCJ. Reţinem doar trimiterea la Codul fiscal şi anume art. 1 alin. (3), potrivit căruia: “În materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului fiscal.

Pentru toate considerente analizate, având în vedere relaţia dintre creanţele fiscale principale (impozite, taxe şi alte contribuţii datorate bugetului general consolidat) şi cele accesorii (dobânzi, penalităţi şi, după caz, majorări de întârziere), dar şi natura juridică a raportului dedus judecăţii, în soluţionarea laturii civile a cauzei penale, Completul ÎCCJ a stabilit că instanţele urmează a acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesoriile fiscale ale creanţei fiscale principale, şi nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat prevăzută de OG nr. 9/2000, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011.

De asemenea, cu privire la momentul de la care încep să curgă dobânzile aferente sumelor constatate cu titlu de prejudiciu, potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, “creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează“, iar în conformitate cu textul art. 141 alin. (2) din Codul de procedură fiscală “titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege“.

Astfel, potrivit Curţii, se poate considera că obligaţia de plată a taxelor şi impozitelor se naşte la data realizării activităţii, încasării venitului supus impozitării şi devine scadentă la termenul prevăzut de lege, moment de la care autoritatea fiscală are dreptul de a percepe accesoriile creanţei fiscale. Ca atare, stabilirea momentului naşterii acestor obligaţii de plată ca fiind situat la finalul procedurii judiciare (după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare) reprezintă o soluţie eronată, deoarece presupune acoperirea doar parţială a prejudiciului cauzat creditorului fiscal prin întârzierea plăţii obligaţiilor fiscale principale, cu excluderea perioadei cuprinse între data la care acestea au devenit scadente şi data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi cu consecinţa exonerării parţiale şi nejustificate a debitorului de plata unor daune-interese moratorii şi a penalităţilor de întârziere.

Admiţând recursul în interesul legii, Completul ÎCCJ a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Găsiţi întreaga argumentaţie în Decizia nr. 17/2015, publicată  publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015.

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu