Prin Decizia nr. 605/2016 (decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 2/03.01.2017), Curtea Constituţională a României (CCR), cu unanimitate de voturi, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ruslan Culinca în Dosarul nr. 1.065/286/2014 al Tribunalului Iaşi – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal și a constatat că dispoziţiile art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Potrivit dispoziţiilor art.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării Deciziei nr. 605/22.09.2016 (adică de la data de 03.01.2017), aceasta este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.
Care a fost obiectul excepţiei de neconstituţionalitate analizate de CCR ?
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate l-au constituit dispoziţiile art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247/10.04.2015, care au următorul cuprins: „Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispoziţiile art. 183 fiind aplicabile.”
Art. 183 din Codul de procedură civilă la care face referire textul de lege criticat are următorul cuprins: „(1) Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen.
(2) Actul depus de partea interesată înăuntrul termenului prevăzut de lege la unitatea militară ori la administraţia locului de deţinere unde se află această parte este, de asemenea, considerat ca făcut în termen.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administraţia locului de deţinere, pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.”
Care au fost motivele pentru care CCR a decis că excepţia de neconstituţionalitate respectivă este neîntemeiată?
(….) Examinând excepţia de neconstituţionalitate, CCR a observat că alin. (1) al art. 182 din Codul de procedură civilă stabileşte regula de calcul a termenelor. Acestea se socotesc pe zile, săptămâni, luni sau ani şi se împlinesc la ora 24 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură. Alin. (2) al aceluiaşi articol reglementează excepţia de la această regulă, respectiv termenul se va împlini, în situaţia în care un act trebuie depus la instanţă sau la un alt loc, la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispoziţiile art. 183 fiind aplicabile. Potrivit dispoziţiei legale criticate, deşi termenele se socotesc pe zile întregi, totuşi, în ziua în care se împlineşte termenul partea interesată trebuie să depună actul la instanţă până la închiderea programului. În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 183 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, CCR a reţinut că alin. (1) prevede trei modalităţi de transmitere a actului de procedură (depunere la oficiul poştal, cu scrisoare recomandată; la un serviciu de curierat rapid; la un serviciu specializat de comunicare), iar dovada datei depunerii se face, astfel cum rezultă din alin. (3), de partea interesată cu recipisa oficiului poştal, precum şi cu înregistrarea ori atestarea făcută de serviciul de curierat rapid sau de serviciul specializat de comunicare pe actul depus. Aşadar, dispoziţiile art. 183 din Codul de procedură civilă reprezintă o facilitate instituită în favoarea persoanelor care nu pot ajunge la sediul instanţei în vederea depunerii actului de procedură.
Autorul excepţiei a susţinut că sunt încălcate principiul egalităţii în faţa legii şi accesul liber la justiţie, in speta art. 1 alin. (5), art. 16 şi art. 21 din Constitutie, deoarece în ipoteza depunerii la instanţă a unui act procedural, prin mijloace de comunicare precum fax sau e-mail, termenul expiră la data încheierii programului de lucru al instanţei, în timp ce pentru persoanele aflate în situaţii identice care depun respectivul act prin scrisoare recomandată în alt loc, termenul expiră mai târziu.
Problema ridicată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 182 alin. (2) prin raportare la dispoziţiile art. 183 din Codul de procedură civilă în cazul transmiterii actelor procedurale prin fax ori poştă electronică.
În acest sens, CCR a reţinut că textul legal criticat reglementează termenul de depunere a actelor procedurale raportat la programul de lucru al instanţei sau al locului unde trebuie depus actul respectiv, făcându-se aplicabilitatea dispoziţiilor legale ale art. 183 din Codul de procedură civilă în al cărui conţinut nu sunt menţionate faxul şi poşta electronică ca modalităţi de comunicare a actelor de procedură, ci numai scrisoarea recomandată la oficiul poştal, depunerea la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare (….).
În ceea ce priveşte faxul şi poşta electronică, CCR a observat că aceste modalităţi de comunicare sunt acceptate de lege, însă nu se regăsesc în ipoteza normei legale criticate. Spre exemplu, CCR a reţinut că art. 94 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970/28.12.2015, prevede că actele de sesizare a instanţei depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin poştă, curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut de lege, se depun la registratură, unde, în aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, dată certă şi număr din aplicaţia ECRIS. De asemenea, Codul de procedură civilă prevede aceste modalităţi de comunicare a actelor de procedură, spre exemplu, potrivit art. 148 alin. (2), cererile adresate, personal sau prin reprezentant, instanţelor judecătoreşti pot fi formulate şi prin înscris în formă electronică, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Art. 149 alin. (4) din Cod prevede că în cazul în care cererea a fost comunicată, potrivit legii, prin fax sau prin poştă electronică, grefierul de şedinţă este ţinut să întocmească din oficiu copii de pe cerere, pe cheltuiala părţii care avea această obligaţie. Potrivit art. 199 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată, depusă personal sau prin reprezentant, sosită prin poştă, curier, fax sau scanată şi transmisă prin poştă electronică ori prin înscris în formă electronică, se înregistrează şi primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de intrare. Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 471 alin. (3), cererea de apel poate fi trimisă şi prin poştă, fax, poştă electronică sau curier.
Prin urmare, CCR a reţinut că părţile interesate au la îndemână, pe lângă depunerea actelor procedurale personal sau prin reprezentant, prin poştă, curier rapid sau prin intermediul unui serviciu specializat de comunicare, şi posibilitatea transmiterii acestor acte prin intermediul poştei electronice sau al faxului, fiind astfel facilitată comunicarea rapidă a actelor de procedură.
În speţă, astfel cum rezultă din actele dosarului, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a transmis actul procedural prin fax după ora de închidere a programului de lucru al instanţei.
În ceea ce priveşte programul de lucru al instanţelor, CCR a reţinut că acesta este de 8 ore zilnic, timp de 5 zile pe săptămână şi începe, de regulă, la ora 8,00 şi se încheie la ora 16.00, potrivit art. 89 alin. (1) din Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, mai sus menţionat.
În continuare, CCR a observat că cererile trimise prin poşta electronică sau prin fax nu beneficiază de efectele prevăzute de art. 183 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia un act de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen. În timp ce art. 183 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede în mod expres că recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de serviciul de curierat rapid sau de serviciul specializat de comunicare serveşte ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată, în cazul actelor de procedură transmise pe fax sau poştă electronică, nu există o prevedere similară.
Problema care s-a ridicat în cazul transmiterii actelor de procedură prin intermediul faxului sau poştei electronice este certitudinea recepţionării în termenul legal al acestora de către instanţa de judecată. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 154 alin. (6) coroborat cu art. 241 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora mijlocul de comunicare trebuie să fie apt să asigure atât transmiterea textului, cât şi confirmarea primirii lui.
Astfel, CCR a apreciat că trimiterea actelor de procedură prin fax sau poştă electronică a fost asimilată depunerii personale la instanţă şi nu trimiterii efectuate prin oficiul poştal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare. Actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică este considerat a fi făcut în termen la data la care a fost înregistrat la instanţă, iar potrivit dispoziţiei legale criticate, deşi termenele se socotesc pe zile întregi, totuşi, în ziua în care se împlineşte termenul partea interesată trebuie să depună actul la instanţă până la închiderea programului.
Prin urmare, dispoziţiile legale criticate nu limitează dreptul părţilor de a comunica cu instanţele judecătoreşti, deoarece nimic nu le împiedică pe acestea să se adreseze instanţelor prin orice mijloace, cu condiţia, subînţeleasă, de a o face în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate ce vizează încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, CCR a reţinut că principiul egalităţii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (……….). În aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (……). Instanţa de la Strasbourg a mai statuat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a exista justificări obiective şi rezonabile (……..), ci şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite (……..).
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a accesului liber la justiţie, CCR a observat că Legea fundamentală nu interzice stabilirea prin lege a anumitor condiţii sau reguli de procedură în privinţa exercitării acestui drept, ci, dimpotrivă, statuează în art. 126 alin. (2) că „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Aşadar, CCR a reţinut că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a acestui drept fundamental, întrucât accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti (……..). Principiul accesului liber la justiţie trebuie interpretat şi prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (……..), iar accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului .(…….). Instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripţie şi cele de decădere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenţie, acestea fiind restricţii admise atât timp cât nu aduc atingere dreptului la un tribunal în substanţa sa (…….). Dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, putând fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni .(……).
În privinţa termenelor procedurale, în jurisprudenţa sa, CCR a statuat că instituirea acestora a avut în vedere securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice şi nicidecum îngrădirea accesului liber la justiţie (……).
Prin urmare, CCR nu a putut reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.
Ai nevoie de Codul de procedură civilă? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF, de AICI!
