Directiva care reglementează vânzarea bunurilor de consum prevede că vânzătorul este răspunzător faţă de consumator pentru orice neconformitate existentă în momentul livrării bunurilor. În cazul unei neconformităţi, consumatorul are dreptul ca aceste bunuri să fie repuse în conformitate, gratuit, prin reparare sau înlocuire, cu excepţia cazurilor în care aceasta este imposibilă sau disproporţionată. Orice reparaţie sau înlocuire trebuie să se efectueze într-un termen rezonabil şi fără niciun inconvenient semnificativ pentru consumator. În cazul în care nu poate obţine repunerea în conformitate, acesta poate solicita o reducere a preţului sau rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.
Soluţia CJUE a fost dată ca urmare a întrebărilor preliminare asupra a două dosare cu situaţii de gen.
● Într-o primă situaţie, un clientul a cumpărat plăci cu aspect lucios pentru pardoseală, la preţul de 1.382,27 euro. Ulterior montării în casă a aproximativ două treimi dintre plăcile sus-menţionate, clientul a constatat pe aceste plăci prezenţa unor semne de culoare închisă, vizibile cu ochiul liber. În cadrul unei proceduri iniţiate de clientul care s-a considerat prejudiciat, expertul desemnat a ajuns la concluzia că semnele respective de culoare închisă proveneau de la urme fine de microşlefuire, imposibil de îndepărtat şi că înlocuirea completă a plăcilor constituia unica despăgubire posibilă. Expertul a estimat cheltuielile aferente acestei operaţiuni la 5 830,57 euro.
● Într-un alt caz, litigiul s-a născut în urma achiziţionării, prin Internet, a unei maşini de spălat vase nouă, pentru preţul de 367 de euro. Părţile contractante au convenit că bunul urma să fie livrat în faţa intrării în domiciliul clientului, în schimbul cheltuielilor de livrare. Livrarea maşinii de spălat vase şi plata preţului au avut loc după cum s-a convenit. Ulterior instalării de către client a maşinii de spălat vase la domiciliu, s-a dovedit că acest aparat era defect, fără ca operaţiunile de instalare a acestui aparat să fi cauzat defectul, şi că repararea era imposibilă. Prin urmare, părţile s-au pus de acord cu privire la înlocuirea acestei maşini de spălat vase. În acest sens, clientul a solicitat ca firma vânzătoare să livreze nu numai o nouă maşină de spălat vase, ci şi să ridice aparatul cu defect şi să instaleze aparatul de înlocuire sau să suporte cheltuielile ridicării şi pe cele ale noii instalări, ceea ce vânzătorul a refuzat.
Instanţele germane sesizate cu aceste litigii au solicitat Curţii de Justiţie să stabilească dacă dreptul Uniunii obligă vânzătorul să asigure ridicarea bunului neconform şi instalarea bunului de înlocuire.
Instanţele amintite subliniază în această privinţă că dreptul german nu prevede obligaţia vânzătorului care nu este în culpă să suporte costul acestor operaţiuni.
Prin hotărârea pronunţată, Curtea subliniază că legiuitorul Uniunii a înţeles să facă din gratuitatea repunerii în conformitate a bunurilor de către vânzător un element esenţial al protecţiei garantate consumatorilor. Această obligaţie de gratuitate a repunerii bunurilor în conformitate urmăreşte protejarea consumatorilor de riscul costurilor financiare care i-ar putea descuraja să îşi invoce drepturile în lipsa unei astfel de protecţii.
Or, dacă un consumator, în cazul înlocuirii unui bun neconform, nu poate solicita vânzătorului să asigure ridicarea acestuia din locul în care a fost instalat în conformitate cu natura şi cu scopul pentru care a fost solicitat şi instalarea bunului de înlocuire în acelaşi loc, această înlocuire ar determina pentru consumator costuri financiare suplimentare, pe care nu ar fi trebuit să le suporte în cazul în care vânzătorul ar fi executat corect contractul de vânzare-cumpărare. Astfel, în cazul în care vânzătorul ar fi livrat de la bun început un bun conform cu contractul, consumatorul nu ar fi suportat decât o singură dată cheltuielile de instalare şi nu ar fi trebuit să suporte cheltuielile de ridicare a bunului cu defect.
Curtea constată că suportarea de către vânzător a cheltuielilor de ridicare a bunului cu defect şi de instalare a bunului de înlocuire nu conduce la un rezultat inechitabil. Astfel, chiar în ipoteza în care neconformitatea bunului nu rezultă dintr-o culpă a vânzătorului, totuşi, prin livrarea unui bun neconform, acesta nu şi-a executat în mod corect obligaţia la care s-a angajat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare şi, prin urmare, trebuie să îşi asume consecinţele executării necorespunzătoare a acestuia. În schimb, consumatorul, în ceea ce îl priveşte, a plătit preţul de vânzare şi, prin urmare, şi-a îndeplinit în mod corect obligaţia sa contractuală. În plus, instalarea cu bună-credinţă de către consumator, care a considerat că bunul livrat este conform, a bunului cu defect în conformitate cu natura acestuia şi cu scopul pentru care l-a solicitat, anterior apariţiei defectului, nu poate constitui o culpă imputabilă consumatorului.
În consecinţă, în situaţia în care niciuna dintre cele două părţi la contract nu a acţionat din culpă, este justificat ca vânzătorul să suporte costurile ridicării bunului neconform şi pe cele ale instalării bunului de înlocuire, dat fiind că aceste cheltuieli suplimentare, care sunt necesare pentru efectuarea înlocuirii, ar fi fost evitate dacă vânzătorul şi-ar fi executat corect obligaţiile contractuale de la bun început. Drepturile conferite astfel consumatorilor prin directivă vizează nu punerea acestora într-o situaţie mai avantajoasă decât cea la care puteau avea dreptul în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, ci numai restabilirea situaţiei care ar fi existat dacă vânzătorul ar fi livrat de la bun început un bun conform.
Pe de altă parte, Curtea arată că directiva se opune ca o legislaţie naţională să acorde vânzătorului dreptul de a refuza înlocuirea unui bun neconform – înlocuire ce reprezintă unica modalitate de despăgubire posibilă – pentru motivul că aceasta presupune costuri disproporţionate în raport cu însemnătatea neconformităţii şi cu valoarea bunului în cazul în care ar fi fost conform. Astfel, deşi directiva prevede că un consumator are dreptul ca bunurile cu defect să fie repuse în conformitate prin reparare sau înlocuire, cu excepţia cazurilor în care aceasta este imposibilă sau disproporţionată, ea precizează totodată că o modalitate de despăgubire se consideră disproporţionată în cazul în care impune vânzătorului costuri care, în comparaţie cu cealaltă modalitate, sunt nerezonabile. În consecinţă, în ipoteza în care numai una dintre aceste două modalităţi de despăgubire este posibilă, vânzătorul nu o poate refuza.
Curtea constată totuşi că în situaţia în care înlocuirea bunului cu defect, drept unica modalitate de despăgubire posibilă, determină costuri disproporţionate ca urmare a necesităţii de a ridica bunul neconform din locul în care a fost instalat şi de a instala bunul de înlocuire, directiva nu se opune ca, dacă este necesar, dreptul consumatorului la restituirea cheltuielilor de ridicare a bunului cu defect şi de instalare a bunului de înlocuire să fie limitat la o sumă proporţională cu însemnătatea neconformităţii şi cu valoarea bunului în cazul în care ar fi fost conform. Astfel, o asemenea limitare nu aduce atingere dreptului consumatorului de a solicita înlocuirea bunului neconform. Totuşi, posibilitatea de a realiza o astfel de reducere nu poate avea drept consecinţă golirea de substanţă, în practică, a dreptului consumatorului la restituirea acestor cheltuieli. În plus, în ipoteza unei reduceri a dreptului la restituirea acestor cheltuieli, se impune să se acorde consumatorului posibilitatea de a solicita, în locul înlocuirii bunului neconform, o reducere corespunzătoare a preţului sau rezoluţiunea contractului.
Hotărârea CJUE a fost pronunţată în cauzele C-65/09 Gebr. Weber GmbH/Jürgen Wittmer şi C-87/09 Ingrid Putz/Medianess Electronics GmbH.
*
În text se face referire la Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe (publicată în Jurnalul Oficial L 171, p. 12, Ediţie specială, 15/vol. 5, p. 89).
*
Trimiterea preliminară permite instanţelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze Curţii întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii. Curtea nu soluţionează litigiul naţional. Instanţa naţională are obligaţia de a soluţiona cauza conform deciziei Curţii. Această decizie este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanţe naţionale care sunt sesizate cu o problemă similară.
Sursa: CJUE, CP 59/11 din 16.06.2011