13 Noiembrie, 2019

CCR: Suntem într-un caz de alienare parentală?

De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 685/20.08.2019 a fost publicată Decizia CCR nr. 18/15.01.2019 și menționăm faptul că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, de la data publicării (în cazul de față de la data de 20.08.2019) decizia CCR este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 913 din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate. 

Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 18/15.01.2019? 

(1) Dacă executorul constată că însuși minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe debitor sau manifestă aversiune față de creditor, va întocmi un proces-verbal în care va consemna constatările sale și pe care îl va comunica părților și reprezentantului direcției generale de asistență socială și protecția copilului.

(2) Reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului va sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să dispună, în funcție de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică, pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 luni. Cererea se soluționează de urgență în camera de consiliu, prin încheiere nesupusă niciunei căi de atac, pronunțată cu citarea părinților și, după caz, a persoanei la care se află copilul. Dispozițiile legale privind ascultarea copilului rămân aplicabile.

(3) La finalizarea programului de consiliere, psihologul numit de instanță va întocmi un raport pe care îl va comunica instanței, executorului judecătoresc și direcției generale de asistență socială și protecția copilului.

(4) După primirea raportului psihologului, executorul va relua procedura executării silite, potrivit art. 911.

(5) Dacă și în cursul acestei proceduri executarea nu va putea fi realizată din cauza refuzului minorului, creditorul poate sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul în vederea aplicării unei penalități, dispozițiile art. 906 alin. (2) și (4)-(6) fiind aplicabile în mod corespunzător.” 

Cum și-a motivat autorul -în esență- excepţia de neconstituţionalitate? 

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 22 privind dreptul la viață și la integritate fizică și psihică și art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană. Se mai menționează și art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia a arătat, în esență, că prevederile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât au determinat înmulțirea cazurilor de alienare parentală, acest lucru fiind de natură a împiedica existența unei relații parentale normale. Astfel, procedura instituită de prevederile art. 910-914 din Codul de procedură civilă necesită aproape 12 luni pentru parcurgere, ceea ce împiedică soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. De asemenea, aceeași procedură suspendă în mod efectiv viața de familie, ceea ce contravine interesului superior al copilului. 

Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa? 

Examinând excepția de neconstituționalitate, s-a constatat că instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat asupra prevederilor invocate, prin raportare la critici similare, constatând că sunt constituționale.

Astfel, prin Decizia nr. 299/12.05.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552/21.07.2016, paragraful 16, CCR a observat că dispozițiile legale criticate reglementează procedura de executare a hotărârilor judecătorești referitoare la minori, atunci când copilul minor a fost încredințat unuia dintre părinți, unui terț sau unei instituții de ocrotire printr-o hotărâre judecătorească, iar persoana care deține copilul încearcă să se sustragă de la executarea hotărârii, având un caracter de noutate în legislația procesual civilă. Procedura reglementată de textele legale criticate prevede că în cazul refuzului debitorului obligației de încredințare a minorului de a executa această obligație pot fi luate măsuri de constrângere de natură patrimonială prevăzute de lege pentru neexecutarea obligațiilor de a face, respectiv când obligația nu este evaluabilă în bani [art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă], iar dacă debitorul este de rea-credință legiuitorul a reglementat obligația executorului judecătoresc de a sesiza parchetul de pe lângă instanța de executare în vederea începerii urmăririi penale.

Prin Decizia nr. 710/09.11.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278/29.03.2018, paragraful 15, și Decizia nr. 299/12.05.2016, precitată, paragraful 21, CCR a constatat că procedura reglementată de dispozițiile art. 910-914 cuprinse în secțiunea a 2-a – Executarea hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii referitoare la minori a capitolului IV – Executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face din titlul III – Executarea silită directă al cărții a V-a – Despre executare silită din Codul de procedură civilă nu încalcă dreptul la un proces echitabil garantat constituțional și convențional. Dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție prevăd judecarea proceselor în mod echitabil și soluționarea lor într-un termen rezonabil, drept consfințit și de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Procesul echitabil constituie o garanție a principiului legalității, iar termenul rezonabil, o garanție a faptului că justiția asigură realizarea drepturilor și libertăților cetățenilor, cu eliminarea tergiversărilor și a mijloacelor șicanatoare. Or, procedura legală criticată instituie suficiente garanții pentru asigurarea unui proces echitabil și a termenului rezonabil.

Prin Decizia nr. 299/12.05.2016, paragraful 19, CCR a mai reținut că legiuitorul a reglementat mai multe măsuri graduale ca intensitate, menite să constrângă debitorul să execute obligația prevăzută în titlul executoriu, prin intermediul instanței de judecată. Aplicarea penalităților reprezintă un mijloc de constrângere judiciară, o sancțiune pecuniară, care are rolul de a crea debitorului obligației o presiune suplimentară, inclusiv prin acumularea, timp de trei luni, a sumelor datorate pentru întârzierea în executare. După acest termen, legiuitorul a prevăzut o sancțiune mult mai gravă, respectiv constrângerea debitorului cu aplicarea unei sancțiuni penale.

Referitor la critica privind posibilitatea de a influența comportamentul minorului în sensul de a-l respinge pe părintele care a câștigat procesul, CCR a reținut că legiuitorul a prevăzut în funcție de vârsta copilului un program de consiliere psihologică pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 luni, la finalizarea căruia psihologul numit de instanță va întocmi un raport. După primirea raportului, executorul judecătoresc va relua procedura executării silite.

În continuare CCR a reținut, prin Decizia nr. 710/09.11.2017, paragraful 21, că, potrivit jurisprudenței sale, accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția. Este de competența exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. Este, de altfel, o soluție care rezultă în mod categoric din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora “Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, și ale art. 129 în conformitate cu care “Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii” (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/08.02.1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69/16.03.1994).

În ceea ce privește critica potrivit căreia prin opunerea minorului la cele stabilite prin hotărârea judecătorească sunt încălcate dispozițiile art. 26 alin. (2) din Constituție, CCR a observat că prin sintagma “persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora” legiuitorul constituant a avut în vedere persoana fizică având capacitate deplină de exercițiu și experiență de viață, care are posibilitatea de a-și valorifica acest drept în deplină cunoștință de cauză, situație care nu se regăsește în persoana unui minor, lipsit de capacitate de exercițiu (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.287/08.10.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767/10.11.2009). Așadar, CCR nu a reținut încălcarea dreptului de a dispune de el însuși al părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul, prin opoziția acestuia din urmă la legăturile personale stabilite prin hotărârea judecătorească.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudența CCR, considerentele și soluția deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

De asemenea, CCR a constatat că instanța de la Strasbourg are o jurisprudență bogată prin care a dat prevalență interesului superior al copilului. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că respectul pentru viața familială implică, în materia separației copiilor de părinți, obligația pozitivă a statului de a lua toate măsurile necesare, atât pentru a menține legăturile personale, cât și pentru a reuni copilul cu părintele său, ținând cont de interesul superior al minorului (Hotărârea din 07.08.1996, pronunțată în Cauza J. împotriva Norvegiei, paragraful 52, și Hotărârea din 24 .03.1988, pronunțată în Cauza O. împotriva Suediei, paragraful 71).

În privința dreptului la reunire al minorului cu părinții săi, asupra căruia a fost luată măsura plasamentului, este necesar a reaminti faptul că trebuie atins un just echilibru între interesul superior al copilului de a rămâne în plasament și cel al părintelui de a fi reunit cu copilul (Hotărârea din 06.12.2007, pronunțată în Cauza M. și W. împotriva Franței, paragraful 62, și Hotărârea din 26.05. 2009, pronunțată în Cauza A. împotriva României, 26.05.2009, paragraful 79).

În acest sens, Curtea de la Strasbourg, examinând ingerințele în dreptul la respectarea vieții de familie, pune în balanță, pe de o parte, interesul copilului de a fi protejat într-o anumită situație care pune în pericol sănătatea și dezvoltarea sa, iar, pe de altă parte, obiectivul de a reuni familia atunci când circumstanțele o permit. Astfel, în aprecierea sa, Curtea atribuie o importanță deosebită interesului superior al copilului, care în funcție de natura și de gravitatea sa, poate să predomine asupra interesului părintelui (Hotărârea din 07.08.1996, pronunțată în Cauza J. împotriva Norvegiei, paragraful 78), căci art. 8 nu ar putea în niciun caz să autorizeze un părinte să ia măsuri de natură să prejudicieze sănătatea sau dezvoltarea copilului său (Hotărârea din 19.09.2000, pronunțată în Cauza G. împotriva Franței, paragraful 59).

Art. 8 din Convenție, din punctul de vedere al garanțiilor procedurale, impune și o altă obligație în sarcina statelor, și anume aceea de a soluționa cauzele cu celeritate, întrucât în relația unui părinte cu copilul său trebuie manifestată o diligență excepțională, având în vedere faptul că trecerea timpului poate reprezenta o soluționare de facto a cauzei (Hotărârea din 05.12.2002, pronunțată în Cauza H. împotriva Germaniei, paragraful 54). Curtea a statuat că neîndeplinirea obligațiilor impuse de Convenția de la Haga (Convenția din 25.10.1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii), ratificată de România prin Legea nr. 100/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243/30.09.1992, este considerată o încălcare a art. 8 din Convenție, având în vedere că art. 3, 7, 12 și 13 din Convenția de la Haga prevăd obligativitatea înapoierii imediate a copiilor care au fost luați sau reținuți într-un alt stat contractant în mod nelegal. Astfel, luarea sau reținerea unui copil va fi considerată nelegală dacă încalcă drepturile părintești atribuite unei persoane conform legii statului în care copilul avea rezidența obișnuită imediat înainte de luare sau reținere, iar autoritățile statale trebuie să coopereze pentru a asigura înapoierea copilului, prin localizarea și reîncredințarea acestuia părintelui îndreptățit. În acest scop, autoritățile administrative și judiciare din statele contractante trebuie să acționeze cu celeritate, chiar și din proprie inițiativă, urmărind totodată să ferească copilul de pericol (Hotărârea din 29 aprilie 2003, pronunțată în Cauza I.G. și A.U.I. împotriva Spaniei, paragrafele 49, 50 și 62).

Însă copilul nu poate fi obligat să aibă relații personale cu părintele divorțat, tocmai de aceea este necesară parcurgerea unei etape de consiliere psihologică prin care să se deceleze cu claritate opțiunea reală a copilului. În Hotărârea din 08.07.2003, pronunțată în Cauza S. împotriva Germaniei, s-a reținut că un minor în vârstă de 13 ani al reclamantului își exprimase dorința clară de a nu se vedea cu acesta, dorință pe care o menținuse timp de mai mulți ani. Instanțele naționale au considerat că a forța pe minor să îl vadă pe reclamant i-ar putea afecta grav echilibrul emoțional și psihologic. Curtea de la Strasbourg a acceptat faptul că procesul decizional proteja suficient interesele reclamantului.

De altfel, prin Hotărârea din 16.07.2015, pronunțată în Cauza N. împotriva Rusiei, paragraful 66, Curtea de la Strasbourg a statuat că, în ceea ce privește dreptul de vizită, interesul superior al copilului nu poate să fie determinat în mod obiectiv prin raportare la o prevedere legală cu caracter general. Având în vedere marea varietate de situații pe care le prezintă viața de familie, trebuie analizate circumstanțele particulare ale fiecărui caz, pentru a putea fi siguri că există un just echilibru între drepturile tuturor persoanelor implicate (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 15.09.2011, pronunțată în Cauza S. împotriva Germaniei, paragraful 100). În consecință, se poate interpreta art. 8 ca impunând statelor membre obligația de a examina în fiecare caz dacă este în interesul superior al copilului să rămână în contact cu persoana care s-a îngrijit de el o perioadă de timp suficient de lungă, puțin contând faptul că acel copil este legat sau nu din punct de vedere biologic de acea persoană.

Prin Hotărârea din 01.02.2018, pronunțată în Cauza M.K. împotriva Greciei, paragrafele 76 și 77, Curtea de la Strasbourg a reamintit jurisprudența sa constantă prin care a statuat, în legătură cu executarea hotărârilor vizând dreptul familiei, că elementul esențial constă în a cunoaște dacă autoritățile naționale au luat toate măsurile necesare pentru a facilita această executare, măsuri care, în mod rezonabil, puteau fi luate în funcție de circumstanțele speței.

Cu toate acestea, dacă în privința copiilor nu este de dorit să fie luate măsuri coercitive în acest domeniu delicat (Hotărârea din 15.09.2016, pronunțată în Cauza G. împotriva Italiei, paragraful 64, și Hotărârea din 11.02.2016, pronunțată în Cauza M. și S. împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, paragraful 77), recurgerea la sancțiuni nu trebuie să fie exclusă în caz de comportament ilegal al părintelui cu care trăiesc respectivii copii (Hotărârea din 25.01.2000, pronunțată în Cauza I.-Z. împotriva României, paragraful 106, și Hotărârea din 12.12.2006, pronunțată în Cauza B. împotriva Albaniei, paragraful 54). Interesul superior al copilului poate să ceară, câteodată, ca acel copil nu fie separat de părintele la care se găsește sau ca el să nu fie înapoiat părintelui care îl cere (Hotărârea din 07.03.2013, pronunțată în Cauza R. și alții împotriva Franței, paragraful 80).

Așadar, legiuitorul român nu a făcut decât să urmeze liniile jurisprudenței instanței de la Strasbourg. Încercând să protejeze toate interesele concurente, el a dat prevalență principiului interesului superior al copilului. Copilul nu poate fi sancționat pentru că nu mai dorește să aibă relații personale cu unul dintre părinți, dar această dorință a sa este analizată cu ajutorului unui psiholog specializat capabil să deceleze opiniile reale ale minorului de atitudinile condiționate de un eventual conflict de loialitate sau de manipularea părintelui căruia i-a fost încredințat copilul. Sigur că autoritățile competente trebuie să acționeze cu celeritate în sensul rezolvării acestor situații delicate care țin de viața de familie, însă textul legal criticat nu prezintă niciun viciu de neconstituționalitate, nefiind încălcate prevederile ale art. 11, art. 20, art. 21 alin. (3), art. 26 din Constituție ori art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De altfel, alin. (2) al art. 913 din Codul de procedură civilă se referă la un termen de 3 luni pentru programul de consiliere psihologică, cererea de încuviințare a unui astfel de program fiind soluționată cu celeritate de către instanța competentă. CCR a constatat că textul legal criticat nu încalcă dreptul la judecarea unei cauze într-un termen rezonabil, având în vedere specificitatea domeniului în discuție care reclamă protejarea interesului superior al minorului.

Distinct de cele de mai sus, CCR a constatat că prevederile art. 22 privind dreptul la viață și la integritate fizică și psihică nu sunt incidente în cauză. În ceea ce privește invocarea art. 148 din Constituție, CCR a constatat că autorul excepției de neconstituționalitate nu arată în mod concret în ce constă contrarietatea dintre textul legal criticat și respectivul text constituțional. Or, CCR nu se poate substitui autorului excepției în formularea acesteia.

Ai nevoie de Decizia nr. 18/2019? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!
comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu