CCR: Se citează inculpatul și apărătorul său când se soluționează o cerere de revocare a măsurii controlului judiciar?

Prin Decizia nr. 576 din 20.09.2018 (decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 33 din 11.01.2019), Curtea Constituțională a României (CCR), cu unanimitate de voturi, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 242 alin. (4 indice 1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate. 

Care este conținutul textului de lege față de care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate analizată de judecătorul constituțional? 

Art. 242 alin. (4 indice 1) din Codul de procedură penală: În cursul urmăririi penale, revocarea măsurilor preventive ale controlului judiciar și controlului judiciar pe cauțiune, precum și înlocuirea acestor măsuri între ele se dispun de procuror, chiar dacă măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi și libertăți. La înlocuirea măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, dispozițiile art. 216 alin. (1) și (3) și art. 217 se aplică în mod corespunzător.” 

Cum și-a motivat – în esență – autorul excepția de neconstituționalitate? 

În susținerea neconstituționalității art. 242 alin. (4 indice 1) din Codul de procedură penală, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 24 privind dreptul la apărare, pe motiv că soluționarea de către procuror a cererii de revocare a măsurii preventive a controlului judiciar nu se face cu citarea și audierea inculpatului, în prezența unui apărător. 

Cum a motivat CCR decizia sa? 

Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 242 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii. Față de încetarea de drept a măsurilor preventive, care este determinată de existența unui obstacol legal în menținerea acestora, revocarea implică o apreciere asupra persistenței sau nu a temeiurilor de fapt și de drept ce au fost avute în vedere la momentul luării, prelungirii sau menținerii măsurilor preventive ori asupra existenței unor temeiuri noi care să impună menținerea acestora. Astfel, spre deosebire de încetarea de drept, care se constată, revocarea măsurii preventive se dispune, implică un act procesual de dispoziție din partea organului judiciar, o evaluare a gradului în care temeiurile inițiale au dispărut ori se mențin. Pe de altă parte, față de înlocuirea măsurilor preventive – care, de asemenea, se dispune -, revocarea presupune dispariția oricărui temei pentru a subzista vreo măsură preventivă, în timp ce înlocuirea este determinată de modificarea temeiurilor avute în vedere la luarea, prelungirea sau menținerea măsurii preventive.

CCR a observat că există două ipoteze în care măsurile preventive se revocă, și anume atunci când au încetat temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menținerea măsurii preventive, respectiv atunci când au apărut împrejurări noi, din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive. Prima ipoteză vizează situația în care, la momentul anterior – cel al luării, prelungirii sau menținerii măsurii preventive -, au existat, în fapt și în drept, temeiurile care să o justifice, însă ulterior, în intervalul cuprins între luarea/prelungirea/menținerea măsurii și momentul discutării solicitării de revocare, aceste temeiuri au dispărut – datorită dinamicii anchetei penale, a faptelor și împrejurărilor noi descoperite ori a clarificării situației de fapt, datorită conduitei adoptate de inculpat -, astfel încât nu mai există temeiuri corespunzătoare pentru a justifica măsura procesuală. A doua ipoteză are în vedere împrejurarea în care de la bun început au lipsit temeiurile pentru luarea, prelungirea sau menținerea măsurii preventive, din cauza unor împrejurări preexistente, dar necunoscute organului judiciar. Nu este vorba, așadar, despre o ignorare de către organul judiciar a dispozițiilor legale privind luarea măsurilor preventive, ci despre necunoașterea unor împrejurări – ce au fost cunoscute ulterior, fiind astfel împrejurări noi – care, dacă ar fi fost știute, ar fi condus la imposibilitatea legală de a se dispune luarea respectivei măsuri preventive.

De asemenea, CCR a reținut că atât caracterul de excepție pe care îl are luarea măsurilor preventive în procesul penal, cât și necesitatea respectării cu strictețe a principiului legalității în luarea, prelungirea sau menținerea măsurilor preventive au determinat legiuitorul să reglementeze în sarcina organelor judiciare obligația de a verifica, la cerere sau din oficiu, ori de câte ori sunt chemate a se pronunța asupra măsurilor preventive anterior dispuse, dacă acestea continuă să fie întemeiate în fapt și în drept, dacă sunt întrunite acele condiții prevăzute de lege pentru ca ele să fie instituite sau menținute. Aceste verificări sunt întreprinse atât la cererea suspectului sau inculpatului – prin posibilitatea de a formula cereri de constatare a încetării de drept, de revocare sau de înlocuire a măsurii preventive, respectiv prin posibilitatea de a formula căi de atac împotriva luării, prelungirii sau menținerii măsurilor preventive -, cât și din oficiu, în situațiile impuse de lege [de exemplu, ipotezele reglementate de dispozițiile art. 207 alin. (2), ale art. 208 alin. (2) și ale art. 234 alin. (1) din Codul de procedură penală].

În analiza temeiurilor mai sus menționate, textul art. 242 alin. (1) din Codul de procedură penală nu face distincție între temeiurile de fapt și cele de drept, astfel că dispariția oricărora dintre acestea poate conduce la revocarea măsurii preventive, organul judiciar fiind obligat să le analizeze deopotrivă. Temeiurile de drept se referă atât la îndeplinirea condițiilor generale privind luarea măsurilor preventive prevăzute de dispozițiile art. 202 din Codul de procedură penală, cât și a condițiilor specifice prevăzute pentru fiecare măsură preventivă (de exemplu, cazurile de arestare preventivă stabilite de prevederile art. 223 din Codul de procedură penală). CCR a observat că nelegalitatea măsurii preventive – ca premisă a revocării acesteia – nu ar putea rezulta însă și din nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează procedura de luare, prelungire sau menținere a măsurii preventive. Temeiurile de fapt sunt cele legate de fapta imputată suspectului sau inculpatului, de persoana și conduita acestuia, împrejurări care se impun a fi analizate pentru luarea, prelungirea sau menținerea unei măsuri preventive.

În ceea ce privește procedura revocării măsurilor preventive, CCR a reținut că aceasta se dispune la cerere sau din oficiu, competența de a dispune revocarea fiind stabilită în raport cu tipul măsurii preventive a cărei revocare se cere, respectiv cu stadiul în care se află cauza. Potrivit unei simetrii juridice, măsura preventivă se revocă fie de către organul judiciar care a dispus-o, fie – în măsura în care cauza nu se mai află sau nu se mai poate afla în fața acestuia – de către organul judiciar căruia i-ar reveni competența de a lua măsura respectivă la momentul discutării cererii de revocare. Dispozițiile art. 242 alin. (4 indice 1) fraza întâi teza finală din Codul de procedură penală instituie însă o excepție cu privire la controlul judiciar – simplu sau pe cauțiune -, care poate fi revocat de procuror, chiar dacă a fost dispus de judecătorul de drepturi și libertăți.

Conform prevederilor art. 242 alin. (4) fraza întâi din Codul de procedură penală, în cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de către procuror sau de către judecătorul de drepturi și libertăți, organul de cercetare penală are obligația să îl informeze de îndată, în scris, pe procuror despre orice împrejurare care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive. Astfel, în faza de urmărire penală, procurorul – din oficiu, primind informarea organului de cercetare penală, sau la cererea suspectului ori inculpatului – are competența de a dispune, prin ordonanță, revocarea măsurilor preventive ale reținerii, controlului judiciar și controlului judiciar pe cauțiune, ultimele două indiferent dacă au fost dispuse de procuror sau de judecătorul de drepturi și libertăți.

CCR a constatat că nu poate fi reținută critica formulată de autorul excepției potrivit căreia dispozițiile art. 242 alin. (4 indice 1) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale ale art. 24 privind dreptul la apărare, pe motiv că soluționarea de către procuror a cererii de revocare a măsurii preventive a controlului judiciar nu se face cu citarea și audierea inculpatului, în prezența unui apărător.

În acest sens, CCR a reținut că, prin introducerea dispozițiilor alin. (4 indice 1) în textul art. 242 din Codul de procedură penală – prin OUG nr. 18/2016 -, atât revocarea măsurilor preventive ale controlului judiciar și controlului judiciar pe cauțiune, cât și înlocuirea acestor măsuri între ele – în cursul urmăririi penale – au fost date în competența procurorului, chiar dacă măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi și libertăți.

Este adevărat că, referitor la înlocuirea măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, legiuitorul a prevăzut, în cuprinsul art. 242 alin. (4 indice 1) fraza a doua din Codul de procedură penală, că dispozițiile art. 216 alin. (1) și (3) și ale art. 217 se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că se aplică și prevederile art. 212-215 indice 1 din cod, inclusiv dispozițiile art. 212 alin. (1) și (3) privind citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de deținere, precum și audierea inculpatului, în prezența avocatului ales ori numit din oficiu, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 209 alin. (6) – (9) din același cod. O atare reglementare este pe deplin justificată, având în vedere faptul că este pusă în discuție înlocuirea unei măsuri preventive (controlul judiciar) cu o alta mai grea (controlul judiciar pe cauțiune).

În ceea ce privește însă revocarea de către procuror a măsurilor preventive ale controlului judiciar și controlului judiciar pe cauțiune, CCR a observat că o precizare similară cu privire la procedura de urmat nu este necesară – sub aspectul asigurării exercitării efective și depline a dreptului la apărare al inculpatului în faza de urmărire penală -, întrucât toate garanțiile aferente dreptului la un proces echitabil, inclusiv componenta referitoare la dreptul la apărare, sunt prevăzute la momentul luării de către procuror a acestor măsuri – sediul materiei fiind reprezentat de dispozițiile art. 212, respectiv ale art. 216 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 212 din Codul de procedură penală -, precum și la momentul prelungirii lor de către procuror, prevederile art. 212 alin. (1) și (3) aplicându-se în mod corespunzător, în temeiul dispozițiilor art. 215 indice 1 alin. (2) fraza finală, respectiv ale art. 216 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 215 indice 1 alin. (2) fraza finală din Codul de procedură penală. De altfel, chiar prin decizia invocată de autorul excepției în sprijinul motivării sale – și anume Decizia nr. 614/04.10.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 962/28.11.2016 -, CCR a constatat că dispozițiile art. 215 indice 1 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 212 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală.

CCR a constatat că, așa cum s-a arătat mai sus, spre deosebire de înlocuirea de către procuror a măsurilor preventive ale controlului judiciar și controlului judiciar pe cauțiune, între ele, înlocuire care este determinată de modificarea temeiurilor avute în vedere la luarea sau prelungirea acestor măsuri, revocarea presupune dispariția oricărui temei pentru a subzista vreo măsură preventivă. Prin urmare, în cazul revocării de către procuror a măsurilor preventive ale controlului judiciar și controlului judiciar pe cauțiune, inculpatul nu poate susține că este expus din nou riscurilor pe care le presupun luarea și, respectiv, prelungirea măsurii, întrucât el se află deja sub puterea măsurii preventive dispuse de procuror, având un anumit conținut și o anumită durată de timp – aspecte care nu pot fi modificate în dezavantajul inculpatului cu ocazia soluționării cererii acestuia de revocare a măsurii.

În plus, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (4 indice 2) coroborate cu cele ale art. 213 din Codul de procedură penală, împotriva ordonanței prin care a fost respinsă cererea de revocare a controlului judiciar – simplu sau pe cauțiune -, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate formula plângere la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. Totodată, CCR a observat că judecătorul poate revoca măsura controlului judiciar sau controlului judiciar pe cauțiune nu doar în cazul în care admite plângerea împotriva ordonanței prin care procurorul a respins cererea de revocare, ci și în cazul în care admite plângerea împotriva ordonanței prin care procurorul a luat sau a prelungit măsura.

Ai nevoie de Decizia nr. 576/2018? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!