De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.326/22.04.2020 a fost publicată Decizia CCR nr. 832/12.12.2019 și menţionăm faptul că, potrivit art.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 22.04.2020) decizia CCR este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.
Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 270 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 832/12.12.2019?
Art. 270 alin. (1) din Codul penal: „Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.”
Cum și-a motivat autoarea -în esență- excepţia de neconstituţionalitate ?
S-a susținut că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3), (4) și (5) referitor la statul de drept și ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum și prevederilor art. 6 și art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil și la legalitatea incriminării.
În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut că sintagma „fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia” din cuprinsul dispozițiilor art. 270 din Codul penal este lipsită de claritate, previzibilitate și accesibilitate. S-a făcut trimitere la modalitatea de reglementare a infracțiunii de tăinuire la art. 238 din Codul penal din 1936 și la art. 221 din Codul penal din 1968, care prevedeau scopul săvârșirii faptelor de tăinuire, infracțiunea putând fi, prin urmare, comisă doar cu intenție directă. S-a arătat că, spre deosebire de acestea, conform art. 270 din Codul penal în vigoare, infracțiunea de tăinuire poate fi comisă și cu intenție indirectă. S-a susținut însă că sintagma criticată are un înțeles contradictoriu, având în vedere că o persoană nu poate să prevadă din împrejurările concrete că un bun provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără a cunoaște natura acesteia.
S-a arătat că, potrivit art. 173 din Codul penal, prin „faptă prevăzută de legea penală” se înțelege o faptă reglementată prin „orice dispoziție de drept penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”. S-a susținut că, în acest fel, legiuitorul îi cere tăinuitorului „să prevadă” că bunul provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia, cu alte cuvinte i se cere să cunoască mai mult decât poate să prevadă.
S-a susținut că dispozițiile legale criticate permit organelor de urmărire penală și instanțelor de judecată ca, pe baza unei interpretări pur subiective, arbitrară de cele mai multe ori, să dispună fie trimiterea în judecată, fie condamnarea unor persoane pe baza unor presupuneri, considerând că inculpatul putea să prevadă din împrejurările concrete că bunul provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, ceea ce aduce atingere dreptului la un proces echitabil și principiului legalității incriminării.
S-a făcut trimitere la Decizia nr. 405/ 15.06.2016, paragraful 61. Pentru motivele anterior arătate, s-a conchis că textul criticat încalcă standardele de calitate a legii, principiul legalității incriminării și dreptul la un proces echitabil.
Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa?
Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a reținut că într-adevăr, conform art. 221 din Codul penal din 1969, tăinuirea consta în primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obținerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material, fiind inclusă de legiuitor în titlul III al părții speciale a Codului penal din 1969, referitor la infracțiunile contra patrimoniului.
Spre deosebire de vechea reglementare, infracțiunea de tăinuire, prevăzută la art. 270 din Codul penal în vigoare, constă în primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia, fiind o infracțiune contra înfăptuirii justiției, reglementată în cadrul titlului IV al părții speciale a Codului penal. Prin urmare, prin dispozițiile Codului penal în vigoare, legiuitorul a extins sfera incriminării specifice infracțiunii de tăinuire, prin extinderea laturii subiective a infracțiunii, de la forma intenției directe la cea în care infracțiunea poate fi săvârșită cu intenție directă sau indirectă. Acest aspect constituie însă o problemă ce ține de politica penală a legiuitorului, nefiind de natură a încălca dispozițiile constituționale și convenționale invocate de autorul excepției de neconstituționalitate și înscriindu-se în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituție.
Referitor la sintagma criticată de autoarea excepției de neconstituționalitate, respectiv „fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia”, cu privire la care se afirmă că este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, CCR a reținut că aceasta a extins elementul material al laturii obiective a infracțiunii de tăinuire, de la acțiuni de primire, dobândire, transformare ori înlesnire a valorificării unui bun, săvârșite de către o persoană care cunoaște că bunul în cauză provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, la aceleași fapte săvârșite în condițiile în care făptuitorul a prevăzut din împrejurările concrete că bunul provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia.
În ceea ce privește sensul sintagmei „fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia”, în ansamblul ei, CCR a reținut că, prin aceasta, legiuitorul a dorit să incrimineze toate variantele de săvârșire a infracțiunii de tăinuire, incluzând în sfera reglementării art. 270 alin. (1) din Codul penal și acțiunile de primire, dobândire, transformare ori înlesnire a valorificării unui bun, în condițiile în care subiectul activ nu cunoaște că acesta provine din săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, însă, din circumstanțele concrete în care sunt comise faptele, acesta a prevăzut proveniența anterior menționată a bunului în cauză.
Totodată, pentru a putea fi reținută infracțiunea de tăinuire, este suficient ca fapta din care provine bunul să fie prevăzută de legea penală, indiferent dacă aceasta constituie sau nu infracțiune și, prin urmare, indiferent dacă autorul ei răspunde sau nu răspunde penal. Aceasta este și semnificația expresiei „chiar fără a cunoaște natura acesteia” din cadrul sintagmei criticate de autoarea excepției de neconstituționalitate, semnificație ce rezultă din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 270 alin. (1) din Codul penal.
Astfel reglementat, textul criticat, ce prevede infracțiunea de tăinuire, este clar, precis și previzibil, respectând exigențele constituționale și convenționale referitoare la calitatea legii și la principiul legalității incriminării. Referitor la acestea din urmă, CCR, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a reținut că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută și că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive.
Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. S-a arătat, totodată, că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal, și că nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna.
Din nou, CCR a reținut că, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. S-a arătat că rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre.
Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (a se vedea Decizia CCR nr. 717/29.10.2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261/23.03.2016, paragraful 31, și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 22.11.1995, 24.05.2007, 12.02.2008, 21.10.2013, pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Kafkari împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).
În ceea ce privește pretinsa încălcare prin textul criticat a dreptului la un proces echitabil, CCR a reținut că aceasta nu poate fi reținută, întrucât art. 270 alin. (1) din Codul penal conține o normă de drept penal substanțial, iar dreptul fundamental prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituție și la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este asigurat prin garanții specifice dreptului procesual.
De asemenea, nu poate fi reținută nici încălcarea prin textul criticat a dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (4), întrucât acestea reglementează statul de drept și principiul echilibrului și separației puterilor în stat. În acest sens, CCR a reținut că interpretarea judiciară a normelor juridice este subsumată conținutului normativ al textului criticat, motiv pentru care judecătorul care efectuează operațiunea de interpretare nu creează, prin aceasta, norme juridice noi, ci stabilește sensul dispozițiilor legale interpretate și, prin urmare, felul în care acestea se vor aplica în cauza dedusă judecății.
