17 Noiembrie, 2019

CCR: Acordul de recunoaștere a vinovăției

De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 877/31.10.2019  a fost publicată Decizia CCR nr. 409/20.06.2019 și menționăm faptul că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 31.10.2019) decizia CCR este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate. 

Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 409/20.06.2019? 

Art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală:(1) Instanța, analizând acordul, pronunță una dintre următoarele soluții: a) admite acordul de recunoaștere a vinovăției și pronunță soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului.” 

Ce prevederi constituționale a susținut autoarea că ar fi încălcate prin art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală? 

Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată cu ocazia soluționării apelului formulat într-o cauză penală în care s-a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, instanța de judecată, autoare a excepției, invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale, ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității, precum și ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiției prin instanțele judecătorești prevăzute de lege. 

Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa? 

(…) Referitor la dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, care constituie obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate, CCR a constatat că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la critici similare, și anume prin Decizia nr. 350/11.05.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595/25.07.2017, prin care CCR a respins excepția ca neîntemeiată, invocând în acest sens și Decizia nr. 893/17.12.2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135/22.02.2016, paragrafele 14, 16, 17 și 20.

Astfel, prin Decizia nr. 350/11.05.2017, citată anterior, CCR a reținut că, similar judecății în cazul recunoașterii învinuirii, acordul de recunoaștere a vinovăției este o formă simplificată a judecății, care se desfășoară doar pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Scopul acestor proceduri abreviate este, așa cum reiese și din Expunerea de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală, acela de a responsabiliza părțile din proces, de a degreva instanțele de judecată, de a contribui la înlăturarea unor proceduri greoaie și deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar, scurtând astfel durata desfășurării procedurilor judiciare. Ambele proceduri se întemeiază pe atitudinea inculpatului, care recunoaște faptele și nu contestă probele administrate în cursul urmăririi penale. În ambele cazuri, argumentele determinante pentru inculpat sunt reprezentate de posibilitatea obținerii unei sancțiuni mai blânde, de scurtarea prezenței sale în fața organelor judiciare, a duratei procesului penal și, implicit, a cheltuielilor generate de desfășurarea procesului penal.

Acordul de recunoaștere a vinovăției constituie – așa cum a reținut CCR prin decizia mai sus menționată – o procedură specială, în cadrul căreia se disting două etape: prima implică manifestarea de voință a inculpatului și a procurorului, care trebuie să intervină în faza de urmărire penală, în urma căreia se încheie un acord între procuror și inculpat, ce constituie o veritabilă “convenție de drept penal”. Cea de-a doua etapă se desfășoară în fața instanței de judecată, fără întocmirea rechizitoriului și fără parcurgerea camerei preliminare. Acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat în cursul urmăririi penale este un “element de justiție negociată”, căci felul, cuantumul și modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror și inculpat. Instanța verifică acordul de recunoaștere încheiat între procuror și inculpat și, în cazul în care acordul îndeplinește condițiile de legalitate cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, iar soluția propusă prin acord nu este prea blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului, admite acordul și pronunță o soluție de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei; în caz contrar, respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite cauza procurorului în vederea continuării urmăririi penale. În acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condițiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la soluționarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu.

De asemenea, prin Decizia nr. 350/11.05.2017, citată mai sus, CCR a invocat și Decizia nr. 690/24.11.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135/22.02.2017, paragrafele 27, 29 și 30, prin care a statuat că reglementarea acordului de recunoaștere a vinovăției, în ansamblul său, chiar și prin raportare la modalitățile în care acesta este prevăzut în legislațiile procesual penale ale altor state, reprezintă opțiunea legiuitorului, în acord cu politica sa penală, și a fost exprimată conform atribuției sale constituționale, stabilite la art. 61 alin. (1) din Constituție, și în marja de apreciere prevăzută de acesta. În ceea ce privește ipoteza stabilirii, prin acordul de recunoaștere a vinovăției, a unei pedepse nejustificat de mari în raport cu gravitatea infracțiunii și cu periculozitatea infractorului, CCR a reținut că reglementarea unei atari ipoteze apare ca fiind nejustificată, având în vedere scopul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, acela al soluționării cauzelor penale într-un mod reciproc avantajos atât pentru inculpat, cât și pentru stat, scop ce reiese din interpretarea sistematică a normelor procesual penale ce reglementează această instituție. De asemenea, CCR a mai constatat că, în condițiile încheierii acordului, inculpatul nu poate fi obligat de către procuror să accepte o soluție pe care o consideră dezavantajoasă, prin impunerea unei pedepse disproporționat de mari în raport cu gravitatea infracțiunii și cu periculozitatea infractorului. De altfel, în situația în care inculpatul sau procurorul inițiază acordul de recunoaștere a vinovăției, dar negocierile dintre ei eșuează, neajungându-se la o soluție reciproc avantajoasă, procesul penal continuă conform regulilor prevăzute în Codul de procedură penală referitoare la urmărirea penală și la judecată.

Astfel, CCR a observat că, prin Decizia nr. 690/24.11.2016, paragraful 31, a reținut că normele procesual penale în vigoare oferă inculpatului garanțiile necesare evitării situației stabilirii, prin acordul încheiat, a unei pedepse nejustificat de mari.

Tot referitor la imposibilitatea judecătorului de a interveni asupra acordului prin pronunțarea unei soluții de achitare sau a unei pedepse mai mici decât cea stabilită prin acord, prin Decizia nr. 350/11.05.2017, menționată anterior, CCR a mai reținut că, prin prevederile art. II pct. 121 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, dispozițiile art. 480 din Codul de procedură penală au fost completate cu un nou alineat, respectiv alin. (4), conform căruia, în cazul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii, sens în care nu se mai poate pune în discuție o eventuală reindividualizare a pedepsei stabilite prin acord. Prin urmare, nu poate fi primită critica potrivit căreia este încălcat principiul legalității pedepsei, întrucât pedeapsa convenită prin acord nu este decât o reflectare a normelor legale aplicabile.

În acest sens, prin Decizia nr. 350/11.05.2017, mai sus citată, CCR a subliniat că acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi încheiat, conform prevederilor art. 478 alin. (1) și ale art. 480 din Codul de procedură penală, după punerea în mișcare a acțiunii penale, cu privire la infracțiunile pentru care legea prevedea pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani, atunci când din probele administrate rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului. La încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie. Ca efect al încheierii sale, așa cum s-a arătat mai sus, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. În temeiul dispozițiilor art. 478 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii acordului de recunoaștere a vinovăției sunt inculpatul și procurorul, acordul putând fi inițiat, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, de oricare dintre aceștia, limitele încheierii sale fiind stabilite prin avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior, conform art. 478 alin. (4) din Codul de procedură penală. Potrivit prevederilor art. 479 din același cod, obiectul acordului îl constituie recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală; acordul privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Potrivit dispozițiilor art. 481 și 483 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie în formă scrisă și constituie act de sesizare a instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. Instanța de judecată admite sau respinge acordul de recunoaștere a vinovăției printr-o procedură publică, la care sunt citați inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată, după ascultarea procurorului, a inculpatului și a avocatului acestuia, precum și, dacă sunt prezente, a celorlalte părți și a persoanei vătămate. Sentința astfel pronunțată poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, de către procuror, inculpat, celelalte părți și persoana vătămată.

Prin urmare, prin Decizia nr. 350/11.05.2017, citată anterior, CCR a reținut că, astfel reglementat, acordul de recunoaștere a vinovăției constituie o instituție de drept procesual penal care nu afectează înfăptuirea justiției, deoarece dreptul procurorului de a iniția acest acord, cu avizul procurorului ierarhic superior, precum și dreptul acestuia de a stabili felul, cuantumul și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei sunt supuse controlului instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, care poate să admită acordul sau să îl respingă, conform procedurii analizate, iar împotriva sentinței astfel pronunțate părțile interesate pot formula apel. Cu alte cuvinte, actul de justiție se realizează nu prin acordul încheiat între procuror și inculpat, ci prin sentința pronunțată de instanța judecătorească în cadrul controlului exercitat de către aceasta.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de CCR prin Decizia nr. 350/11.05.2017, mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, prin raportare și la prevederile art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale, ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității, precum și ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiției prin instanțele judecătorești prevăzute de lege.

Ai nevoie de Decizia nr. 409/2019? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!
comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu