Prin Decizia nr. 435/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 567/29.07.2015, Curtea Constituţională a României (CCR) a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată în mai multe dosare și a constatat că dispoziţiile art. 171 alin. 1 şi art. 268 alin. 1 lit. c teza întâi din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării Deciziei nr. 435/09.09.2015 (adică de la data de 29.07.2015), aceasta este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.
Care a fost obiectul excepţiei de neconstituţionalitate analizate de CCR ?
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate l-au constituit dispoziţiile art. 171 alin. 1 şi art. 268 alin. 1 lit. c teza întâi din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Codul muncii).
Potrivit art. 171 alin. 1 din Codul muncii, „Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.”
În ceea ce privește art. 268 alin. 1 lit. c teza întâi din Codul muncii, acesta prevede:” Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: […] c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat […]„.
Care au fost criticile formulate de către autorii excepţiei de neconstituţionalitate ?
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia au susţinut, în esenţă, că drepturile salariale fac parte din conţinutul complex al dreptului de proprietate, garantat şi ocrotit de dispoziţiile constituţionale şi de prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în acelaşi sens fiind Decizia nr. 11/08.10.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Însă, prin instituirea prescripţiei asupra drepturilor salariale, dreptul de proprietate nu mai este garantat şi ocrotit, instituindu-se, în fapt, pentru salariaţii bugetari care au o creanţă asupra statului, o expropriere fără a fi impusă de o cauză de utilitate publică şi fără dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În final, autorii au susţinut că dispoziţiile de lege criticate (art. 171 alin. 1 şi art. 268 alin. 1 lit. c teza întâi din Codul muncii) contravin şi celor ale art. 38 din Codul muncii, potrivit cărora salariaţii nu pot renunţa la drepturile recunoscute prin lege şi orice fel de renunţare, inclusiv cea tacită, care şi-ar găsi exprimarea prin nedepunerea cererii într-un anumit termen, este exclusă prin prevederile textului de lege criticat.
Care au fost motivele pentru care CCR a decis că excepţia de neconstituţionalitate respectivă este neîntemeiată?
CCR a reţinut că, asupra dispoziţiilor art. 268 alin. 1 lit. c teza întâi din Codul muncii, criticate din perspective identice, s-a pronunţat prin Decizia nr. 169/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 18.05.2015) şi Decizia nr. 210/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 20.05.2015), respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate.
Astfel, prin Decizia nr. 169/19.03.2015, paragraful 15, CCR a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, dreptul la salariu se bucură, în egală măsură, de protecţia acordată dreptului la muncă, fiind o componentă a acestuia, dar şi de protecţia acordată dreptului de proprietate, întrucât reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, prin Decizia nr. 859/16.06.2009 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 29.07.2009), CCR a reţinut că, deşi „drepturile salariale nu sunt drepturi reale, cum este dreptul de proprietate, ci drepturi de creanţă, în privinţa apărării lor, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului acestea sunt asimilate cu bunuri, statuându-se că noţiunile de «bun» şi «proprietate» au un sens care «nu este limitat la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale, ci cuprinde şi alte drepturi şi interese patrimoniale» (Hotărârea din 05.01.2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 100). ”
Prin Decizia nr. 210/31.03.2015, paragraful 14, CCR a reţinut că reglementarea supusă controlului de constituţionalitate, prin care se instituie un termen de prescripţie de 3 ani în materia conflictelor de muncă având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate, are ca justificare asigurarea securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice şi necesitatea soluţionării într-un termen rezonabil a conflictului de muncă izvorât din neplata acestor drepturi, în interesul legitim al fiecăreia dintre părţile litigante. Prin prescripţie se stinge doar dreptul la acţiune în sens material, deci posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine, pe calea silită, îndeplinirea obligaţiei subiectului pasiv.
Aşadar, prescripţia nu stinge dreptul subiectiv în substanţa lui, drept care continuă să subziste, şi nici obligaţia corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie. De asemenea, în această materie sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil referitoare la suspendarea sau întreruperea curgerii termenului de prescripţie. În consecinţă, critica de neconstituţionalitate raportată la art. 44 alin. 1 – 3 din Constituţie a fost considerata neîntemeiată de catre CCR.
Cât priveşte pretinsa expropriere fără a fi impusă de o cauză de utilitate publică şi fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin aceeaşi decizie, paragraful 15, CCR a reţinut că şi această critică este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu reglementează măsura exproprierii, ci instituie un termen de prescripţie de 3 ani pentru acţiunile privind soluţionarea unui conflict de muncă având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate, text ce constituie o sancţiune a pasivităţii în apărarea dreptului subiectiv.
Referitor la critica potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate contravin şi celor ale art. 38 din Codul muncii, conform cărora salariaţii nu pot renunţa la drepturile recunoscute prin lege, Curtea a reţinut că aceasta nu poate fi analizată, întrucât Curtea se pronunţă doar asupra conformităţii textelor de lege criticate cu prevederile şi principiile constituţionale, iar nu şi asupra conformităţii dintre mai multe texte de lege.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei CCR, judecătorii curții respective au apreciat că atât considerentele, cât şi soluţiile pronunţate de CCR prin deciziile mai sus menţionate şi-au păstrat valabilitatea şi în cauza respectivă, atât în privinţa art. 268 alin. 1 lit. c teza întâi, cât şi referitor la art. 171 alin. 1 din Codul muncii.
(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.
