O inițiativă legislativă - BP3/2026 - depusă la Senat la începutul anului 2026 propune o schimbare radicală a abordării activităților sexuale cu plată în România prin trecerea la un sistem controlat de stat.
În timp ce inițiatorii vorbesc despre „vizibilitate juridică” și „siguranță sanitară”, Biserica Ortodoxă Română avertizează asupra unei „degradări morale” ireversibile.
Dar mai întâi să vedem care este regimul juridic al prostituției în România!
Din punct de vedere juridic, prostituția (ca prestație sexuală în sine pentru obținerea de foloase materiale) este doar nereglementată.
Infracțiune?
Practicarea prostituției în sine nu este prevăzută ca infracțiune și nici drept contravenție autonomă. Desigur, din discuție se exclud faptele de proxenetism (art. 213 Cod penal -adică determinarea, înlesnirea sau obținerea de foloase de pe urma practicării prostituției de către o altă persoană), trafic de persoane (art. 210 Cod penal) și alte fapte reprobabile, care constituie infracțiuni potrivit Codului Penal.
În anul 2014 Cod penal vechi a fost abrogat iar prostituția (reglementată anterior la art. 328 CPV) nu a mai fost preluată în Noul Cod Penal, prostituția a fiind astfel dezincriminată.
Cu toate că prostituția putea atrage dosare penale și implicit condamnări conform vechiului Cod Penal, aceaste fapte erau adesea tolerate tacit dacă nu implicau și infracțiuni grave (precum proxenetism, trafic de persoane etc). Astfel s-a luat decizia dezincriminării.
Prof. univ. dr. Valerian Cioclei afirma într-un articol din anul 2009 următoarele:
„În anul 2008, în penitenciarele din România se aflau 15 femei condamnate pentru prostituție. Pentru a aprecia discrepanța uriașă între acest număr și numărul celor care practică în realitate prostituția, nu este nevoie de vreo statistică. Decât o incriminare ipocrită, care se aplică discreționar, sau mai degrabă nu se aplică, cred că e preferabilă dezincriminarea. Spectrul sancțiunii penale paralizează orice tentativă de emancipare a femeilor exploatate de către proxeneți, le anulează șansele de a se smulge din angrenajul diabolic în care au intrat, de cele mai multe ori fără vină. Când societatea îți lipește eticheta de infractor nu poți avea forța și curajul de a apela la oamenii legii, de a demasca teroarea la care ești supus. Dezincriminarea ar însemna pentru multe dintre acele femei o șansă reală. Firește că dezincriminare nu înseamnă legalizare. Firește că morala creștină și morala socială trebuie să dezavueze în continuare astfel de comportamente. Firește că nu tot ce este imoral trebuie să fie și penal.”
Contravenție?
În afara sancționării unor activități adiacente, prostituția în sine nu a fost niciodată sancționată direct în mod administrativ, prin Legea nr. 61/1991.
Potrivit Legea 61/1991, art. 2 pct. 6 și 7 sunt considerate contravenții doar faptele de racolare, ofertare, atragere a clientelei în locuri publice, precum și cele de tolerare sau găzduire în anumite locuri a unor astfel de activități, dar nu și activitatea de prostituție în sine.
Mai exact, potrivit art. 2 din Legea nr. 61/1991: ”constituie contravenție (și se sancționează cu amendă de la 500 lei la 1.500 lei), săvârșirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni:
6. atragerea de persoane, sub orice formă, săvârșită în localuri, parcuri, pe străzi sau în alte locuri publice în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea spre a obține foloase materiale, precum și îndemnul sau determinarea, în același scop, a unei persoane la săvârșirea unor astfel de fapte;
7. acceptarea sau tolerarea practicării faptelor prevăzute mai sus în hoteluri, moteluri, campinguri, baruri, restaurante, cluburi, pensiuni, discoteci sau în anexele acestora de către patronii sau administratorii ori conducătorii localurilor respective.”
Aceste două tipuri de fapte constituie și au constituit o contravenție, dar ele nu sancţionează efectiv prostituția.
Relația intimă contra cost între adulți, dacă este realizată în privat, fără publicitate, intermediere, racolare în public sau implicarea unor terți, nu este, în actuala legislație, sancționată penal sau contravențional.
Tolerată dar nelegalizată.
În prezent Codul CAEN Rev.3 nu include și nu permite legal activitatea de prostituție ca obiect de activitate profesională. Comunicatul Ministerului Justiției din 22 ianuarie 2025 a fost explicit în acest sens, și anume că orice includere statistică în NACE este fără efect juridic intern dacă nu e reprodusă în legislația națională.
Astfel, prostituția a rămas într-o situație gri, nereglementată, nerecunoscută oficial și nefiscalizată, dar exsitentă și încă la o amploare extrem de mare.
Poziția Patriarhiei Române sau idealul de moralitate
Patriarhia Română a reacționat prompt și dur împotriva recentului proiect, calificându-l prin comunicatul de presă din 13 ianuarie 2026 drept „incompatibil cu învățătura de credință ortodoxă și cu respectarea demnității persoanei umane”.
Biserica susține că trupul este un „templu al Duhului Sfânt” și că legalizarea tranzacționării acestuia accelerează degradarea morală. Reprezentanții Bisericii afirmă că legiferarea nu va eradica traficul de persoane, ci ar putea oferi un „paravan legal” pentru extinderea exploatării. Patriarhia amintește, de asemenea, că România s-a angajat prin convenții ONU să interzică prostituția organizată.
”Învățătura Sfintei Scripturi și a Bisericii Ortodoxe afirmă în mod constant incompatibilitatea prostituției cu viața spirituală (cf. Deuteronomul 23, 17; 1 Tesaloniceni 4, 3). Din perspectivă creștină, trupul omenesc este „templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6, 19), iar orice formă de exploatare sexuală sau de folosire degradantă a acestuia constituie o încălcare gravă a demnității personale și afectează pe termen lung sănătatea fizică, psihică și sufletească a persoanei.” se arată în comunicatul de presă al BOR.
Realitatea frapantă - româncele sunt în topul prostituatelor din Europa
În diverse publicații și statisticii europene am fost plasați în topul prostituției și al traficului de persoane din Europa, de multe ori consecințele fiind extrem de grave și brutale la adresa ”lucrătoarelor sexuale” care lucrau ilegal ori care erau victime ale exploatarii traficanților de persoane.
Spre exemplu, cele mai recente date de la Oficiul Federal de Statistică din Germania (Destatis) arată o realitate frapantă: o treime din prostituția legală din Germania este susținută de cetățeni români iar statul german câștigă zeci de milarde de euro de pe urma acestei activități. În acest context, întrebarea care se pune este: Dacă nereglementarea fenomenului în România protejează cu adevărat „demnitatea umană” sau doar mută beneficiile fiscale și riscurile sanitare în afara granițelor?!
Dar, să vedem mai întâi ce propune acest proiect de lege.
1. Cadrul Legal: De la PFA la Codul CAEN
Proiectul de lege definește activitatea de natură sexuală drept o prestație acceptată și liber consimțită de către o persoană fizică majoră, în scopul obținerii de venituri. Documentul stabilește reguli stricte pentru exercitarea acestei profesii:
- Forma de organizare: Activitatea se poate desfășura exclusiv sub formă de Persoană Fizică Autorizată (PFA).
- Codificarea economică: Serviciile vor fi încadrate oficial la codul CAEN 9699 („Alte activități ale persoanelor fizice care prestează servicii personale n.c.a.”).
- Fiscalitate: Prestatorii au obligația legală de a declara veniturile și de a plăti impozitele și contribuțiile sociale aferente.
2. Măsuri de Control Sanitar și Psihologic
Un punct central al legii este monitorizarea stării de sănătate. Proiectul introduce:
- Examinări medicale lunare: Obligatorii pentru depistarea bolilor cu transmitere sexuală.
- Consiliere psihologică anuală: O sesiune de evaluare și sprijin realizată de un psiholog autorizat, menită să prevină abuzurile sau exploatarea.
- Autorizarea spațiilor: Locațiile unde se prestează aceste servicii trebuie să dețină o autorizație sanitară emisă de Direcția de Sănătate Publică (DSP) și un acord de funcționare de la primărie.
3. Restricții de Amplasare și Siguranță
Pentru a menține ordinea publică, proiectul impune limitări geografice. Spațiile autorizate trebuie să respecte o distanță minimă de cel puțin 200 de metri față de unități de învățământ sau unități de cult.
De asemenea, legea introduce drepturi și obligații pentru ambele părți:
- Dreptul de refuz: Prestatorul poate refuza orice serviciu care contravine voinței proprii.
- Interdicția înregistrărilor: Este strict interzisă utilizarea oricăror mijloace de înregistrare audio sau video fără consimțământul prestatorului.
Tabăra Pro: Securitate și Transparență
Potrivit expunerii de motive se argumentează că actualul sistem de sancționare este ineficient și doar menține fenomenul în „zona gri” a crimei organizate.
- Combaterea traficului: Reglementarea ar oferi statului instrumente pentru a identifica și preveni exploatarea umană.
- Protecția statului: Statul ar putea exercita atribuții constituționale privind sănătatea publică și siguranța cetățenilor, beneficiind în același timp de venituri la buget.
Dincolo de discuția morală și religioasă se pune întrebarea dacă nereglementarea stopează cu adevărat acest fenomen?
Paradoxul este că deși România nu a legalizat prostituția, se află totuși în topul prostituției din Europa
Potrivit unui articol din anul 2020 publicat pe it.insideover. România era catalogată drept fabrica de trafic sexual a Europei.
Potrivit articolului, la începutul anilor 2000, se arăta că aproximativ 120.000 de femei erau traficate în scopul prostituției în Europa anual, iar România și Republica Moldova reprezentau împreună circa 45 % din total în acea perioadă, adesea prin metode violente sau prin constrângere de către rețele infracționale și, în unele cazuri, chiar de către membrii de familie.
Un raport al Comisiei Europene din 2013 menționa că România și Bulgaria furnizau 61 % din toate femeile traficate pentru exploatare sexuală în UE, iar un raport ulterior din 2018 arata că România conducea incontestabil clasamentul din 2010 fiind la originea a 44% din totalul urmăririlor penale legate de traficul sexual la nivelul UE.
Situația era atât de problematică și răspândită încât în 2019 Ambasada SUA la București retrograda România de la nivelul 1 la nivelul 2 în ceea ce privește lupta împotriva traficului sexual și protecția victimelor. Retrogradarea a fost motivată de presupusa coluziune dintre autorități și rețelele criminale.
Multe dintre femeile și fetele traficate în Italia au fost ucise sau au fost supuse unor cruzimi inimaginabile iar autorii erau de multe ori tot cetățeni români. Victimele povesteau cum erau torturate fizic și psihic pentru a fi obligate să se prostitueze, li se tăia carne sau erau amenințate cu moartea pentru a le controla activitatea, iar cazurile rămâneau nerezolvate ani de zile. (Antena3, TVRInfo, Romania Insider, Eurojust, Courthousenews).
GERMANIA
În Germania, industria prostituției este estimată la 14,5 miliarde de euro anual. Legalizarea permite statului să impună standarde sanitare. Un beneficiu major este scăderea incidenței bolilor cu transmitere sexuală în rândul celor înregistrați, datorită controalelor obligatorii, similare cu cele propuse în proiectul de lege din România (Art. 12 din proiectul BP3/2026).
Conform comunicatului Destatis nr. 240 din 3 iulie 2025, la finalul anului 2024, în Germania erau înregistrate oficial 32.300 de persoane în temeiul Legii privind protecția prostituatelor.
Dintre acestea, 11.500 (aproximativ 36%) dețin cetățenie română, reprezentând de departe cea mai mare pondere străină (urmată de bulgari cu 11% și spanioli cu 8%).
Desigur, sunt și probleme. Statistica oficială arată că numărul de afaceri înregistrate (bordeluri) a scăzut ușor în 2024, iar numărul total de persoane înregistrate (32.300) este încă sub nivelul de dinainte de pandemie (40.400 în 2019), semn că o mare parte a pieței a rămas în zona neagră, nereglementată. Pe de altă parte Raportul Parlamentului European (2021) subliniază, un paradox: legalizarea poate crește cererea, ceea ce face piața mai atractivă pentru traficanți. De asemenea, conformitatea fiscală rămâne scăzută; mulți prestatori preferă anonimatul din teama stigmatului social.
Aceste date demonstrează că interzicerea sau amendarea sau nereglementarea fenomenului în România nu a oprit practicarea activității, ci a dus la un „export” masiv către sisteme reglementate. România pierde astfel controlul sanitar asupra acestor cetățeni și veniturile fiscale aferente (impozite pe venit, contribuții la sănătate), pe care le încasează statul german.
ITALIA
În Italia, conform cifrelor furnizate de Asociația Giovanni XXIII, existau între 100.000 și 120.000 de prostituate stradale. România este a doua cea mai reprezentată naționalitate (22%) după Nigeria (36%). Ceea ce este cu adevărat șocant este că, dintre presupusele 20.000-30.000 de prostituate române stabilite în Italia, marea majoritate este formată din minore: 15.000.
În Spania, potrivit unui raport al Ministerului de Interne , se crede că femeile românce reprezintă 35%-50% din totalul prostituatelor care lucrează în țară, iar majoritatea sunt victime dovedite ale abuzurilor violente și ale torturilor, răpite de bande criminale în orașele lor de origine.
În Olanda, industria sexului contribuie cu aproximativ 2,5 miliarde de euro anual la PIB-ul olandez. Statul a reușit să „curețe” parțial sectorul de sub influența mafiei prin licențierea bordelurilor, însă raportul Parlamentului European (2021) avertizează că spălarea banilor rămâne o problemă persistentă.
Conform unui raport din 2010 al organizației Tampep, cu sediul la Amsterdam, 50% din totalul prostituatelor stradale erau din România și de origine romă.
UNGARIA
În Ungaria, legea nu incriminează prostituția, însă activitatea poate fi practicată legal numai în anumite condiții: persoanele trebuie să dețină permis de antreprenor și un card de igienă medicală valabil (cu controale periodice pentru boli cu transmitere sexuală), iar activitatea trebuie să aibă loc în zone desemnate („tolerance zones”) de autoritățile locale. Aceste zone sunt stabilite prin legislație, dar în multe orașe nu sunt efectiv create sau funcționale, ceea ce face ca majoritatea sexworkerilor să opereze informal, în apartamente, hoteluri sau online, pentru a evita sancțiuni administrative.
Potrivit cadrului legal actual, activitățile asociate prostituției — cum ar fi organizarea, facilitatul, exploatarea sau conducerea unui bordel — sunt ilegale și pedepsite penal. Codul penal ungar (Act C of 2012) incriminează facilitarea, persuasiunea, punerea la dispoziție a unui loc pentru practici sexuale contra plată, operarea de bordeluri sau trăirea din câștigurile prostituției, cu pedepse variind de la amenzi și sancțiuni administrative până la închisoare de până la 3–5 ani pentru infracțiuni mai grave.
Din punct de vedere fiscal, legea prevede că lucrătorii sexuali care practică activitatea în mod legal trebuie să se înregistreze, să plătească impozite și contribuții ca persoane fizice autorizate sau întreprinzători individuali. Totuși, din cauza lipsei zonelor oficiale de toleranță și a obstacolelor administrative, majoritatea activității rămâne în afara cadrului fiscal oficial. Practic, aceasta creează un sistem dual: o mică parte a industriei este formal integrată, declarată și fiscalizată, iar restul funcționează informal și neimpozitat, limitând controlul statului asupra veniturilor și protecției sociale.
În Ungaria nu sunt publicate date oficiale despre numărul de lucrători sexuali înregistrați sau fiscalizați, așa cum fac unele alte state europene.
Totuși conform unor analize economice privind piața prostituției legale din Ungaria (cu peste 10 000 de lucrători sexuali autorizați), statul maghiar ar fi încasat anual în jur de ~57 milioane € din taxe aferente acestei activități. Această cifră include impunerea pe venituri și alte taxe directe legate de veniturile declarate ale lucrătorilor sexuali și ale locurilor de prestare a serviciilor.
Într‑un articol din 2007, autoritățile fiscale din Ungaria (APEH) estimau că industria sex‑ului (inclusiv prostituția și materialele pornografice) generase aproximativ 1 miliard $ anual, context în care autoritățile intenționau să aducă sex‑work‑erii în economia formală și să colecteze venituri fiscalizate prin permise și chitanțe.
Surse europene (TAMPEP, Eurostat) menționează că România este unul dintre statele sursă pentru lucrătoarele sexuale în Europa Centrală, inclusiv în Ungaria. Nu există cifre oficiale guvernamentale privind câte românce lucrează legal sau informal în Ungaria, dar rapoarte de ONG și mapping‑uri europene sugerează că există o prezență notabilă, în special în orașe mari precum Budapesta și Debrecen. (tampep.eu)
Modelul Turc: Între Pragmatismul Istoric și Sufocarea Administrativă
Turcia reprezintă un studiu de caz fascinant pentru dezbaterea privind legalizarea prostituției, fiind o țară care a încercat să reconcilieze o majoritate musulmană cu un sistem de bordeluri de stat (Genelev) moștenit încă din 1923, de pe vremea lui Atatürk. Statul a pornit de la o premisă pragmatică: prostituția nu poate fi eliminată, dar poate fi controlată sanitar, administrativ și fiscal.
Deși afacerile de tip Genelev (bordeluri) erau deținute de operatori privați, ele funcționau sub un regim de tutelă a statului atât de strict, încât sunt adesea confundate cu instituții publice. ( Anna Sussman, Sex and the State: Islamist Governance, Turkey's Sex Workers , 13 iunie 2011 )
Codul Penal Turc , Secțiunea 7, Art. 227 impune atât restricții privind exploatarea sexuală cât și obligația la tratament și terapie.
Reglementările sunt stricte: persoanele care doresc să intre în legalitate trebuie să fie cetățeni turci, necăsătoriți, să fie trecuți de 21 de ani și să aibă cel puţin studii primare. Odată acceptate, ele devin parte dintr-un sistem de monitorizare constantă. Legea generală privind igiena (nr. 1593, Art. 131) obligă statul să supravegheze direct sănătatea prestatorilor, aceștia fiind supuși unor teste obligatorii pentru boli cu transmitere sexuală, datele fiind consemnate într-un act de identitate special. Autoritățile turce sunt autorizate să verifice dacă prostituatele respectă reglementările sanitare necesare.
Simbolul acestui pragmatism economic a fost Matild Manukyan, o femeie de afaceri care deținea zeci de bordeluri. Strada Zürafa din cartierul Karaköy (Istanbul) a fost, timp de decenii, inima acestui sistem iar Matild Manukyan a devenit nu doar proprietara caselor, ci și proprietara străzii. Dintre cele 42 de case de pe stradă, 37 îi aparțineau lui Manukyan. În anii '90, a fost declarată cel mai mare plătitor de taxe din Turcia, demonstrând potențialul fiscal al unei industrii reglementate. Desigur, existau multe nereguli și multe critici legate de răspândirea bolilor și de stigmatizare.
Fără modificări legislative, autoritățile au început însă, din anii 2000, să golească sistemul printr-o strategie de blocaj administrativ: emiterea de licențe noi a fost practic oprită, clădirile au fost demolate sub pretextul regenerării urbane, iar presiunea politică conservatoare a redefinit genelev-urile ca incompatibile cu imaginea orașelor moderne.
Potrivit Fondation Scelles (raport 2016), în cei 13 ani de guvernare AKP majoritatea bordelurilor legale din Turcia au fost închise. Dintr-o rețea națională mult mai amplă au rămas funcționale doar 56 de genelev-uri, în care activau aproximativ 3.000 de lucrătoare sexuale recunoscute oficial. Această cifră a rămas neschimbată ani la rând, indicând un blocaj complet al accesului în sistem.
Închiderea bordelurilor a generat proteste repetate ale lucrătoarelor sexuale, în special după închiderea, în 2013, a șase genelev-uri autorizate de pe strada Zürafa (Zürafay Sokak) din cartierul Karaköy, centrul istoric al prostituției legale din Istanbul. Măsuri similare au afectat și unități din Ankara și Antalya. Autoritățile au justificat aceste închideri prin „probleme de securitate” și prin identificarea unor practici ilegale, precum publicitatea sau solicitarea.
Consecința directă nu a fost, însă, reducerea prostituției, ci deplasarea ei în afara cadrului reglementat. Conform Le Petit Journal (8 ianuarie 2013), se estimeau că aproximativ 100.000 de lucrătoare sexuale neînregistrate activau în Turcia, ca efect direct al închiderii bordelurilor și al refuzului sistematic de a reînnoi sau emite licențe.
Ca dovadă a acestui blocaj este menționat faptul că, într-un interval de zece ani, o singură lucrătoare sexuală a fost recrutată legal în Istanbul (Fondation Scelles, art. 11, 29 februarie 2012). În paralel, Ministerul Sănătății recunoștea existența a aproximativ 15.000 de persoane aflate pe liste de așteptare pentru autorizare încă din anul 2000, în timp ce ONG-urile estimau cifra reală la circa 40.000.
Pandemia din 2020 a accelerat colapsul sistemului. Bordelurile închise „temporar” nu au mai fost redeschise, iar din 2022, demolările de pe strada Zürafa au eliminat ultimele structuri fizice asociate genelev-urilor din Istanbul.
O reflexie între dogma creștină și realitatea degradării și abaterii umane de la acestea
Trebuie amintit că și în anul 2009 Biserica Ortodoxă Română a mai dat un comunicat steril prin care s-a împotrivit dezincriminării prostituției. Dincolo de poziționarea instituțională a Bisericii, această problemă referitoare la una dintre ”cele mai vechi meserii din lume” invită la o introspecție care merge la rădăcina textului sacru și a creștinismului.
Mai are oare instituția morală a bisericii acea vigoare și acea putere de însuflețire comunităților care au dus la răspândirea creștinismului prin compasiune activă, și nu prin interdicții și comunicate sterile. S-a pierdut acea „flacără” a creștinismului primar care a cucerit Imperiul Roman fără armate, ci prin puterea exemplului și a iubirii?!
Atunci când Biserica își pierde capacitatea de a „însufleți”, ea tinde să ceară statului să folosească pedepsele pentru a menține un standard moral pe care ea nu îl mai poate insufla prin convingere. Aceasta este, de fapt, marea tensiune: statul încearcă să gestioneze prin dezincriminare și apoi prin birocrație (coduri CAEN și analize medicale) o rană socială existentă pe care Biserica, în vigoarea ei ideală, ar fi trebuit să o vindece prin compasiune și prezență.
Dacă privim în urmă, creștinismul nu s-a răspândit prin comunicate de presă sau prin solicitări de interzicere a unor legi, ci prin faptul că acei creștini mergeau în piețe, îi îngrijeau pe bolnavii pe care alții îi abandonau și le dădeau demnitate celor pe care societatea îi considera „gunoaie”. Ei nu cereau statului să impună morala prin forță, ci îi făceau pe oameni să-și dorească o viață mai bună prin însăși ajutorul si compasiunea și îndrumarea lor.
În Evanghelia după Ioan (8, 1–11), regăsim scena tensionată a unei femei surprinse în adulter, adusă în fața lui Hristos pentru a fi judecată după litera legii de atunci. Răspunsul Său rămâne unul dintre cele mai profunde gesturi de demnitate din istorie: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”, iar apoi, după ce mulțimea se risipește: „Nici Eu nu te osândesc. Mergi, și de acum să nu mai păcătuiești.” Această scenă ne arată că, deși păcatul nu este negat, el nu este folosit ca justificare pentru violență sau excludere. Hristos refuză să participe la condamnarea care ar fi dus la moarte, punând prețul pe om, nu pe greșeala lui. În plan social, aceasta este o invitație de a vedea persoana din spatele „fenomenului”, amintindu-ne că responsabilitatea morală nu poate fi despărțită de protejarea demnității.
O altă perspectivă răzbate din cuvintele Apostolui Pavel. În scrisoarea către Romani, acesta face o demarcație esențială între ceea ce transformă sufletul și ceea ce menține ordinea în lume. El recunoaște autoritatea lumească drept instrument necesar pentru siguranța publică: „Căci dregătorul este slujitor al lui Dumnezeu spre binele tău.” (Romani 13, 4). De asemenea, el constată că frica de sancțiune nu curăță conștiința, ci doar o face să se ascundă, în timp ce doar: „bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință.” (Romani 2, 4)
Această distincție sugerează că statul are o misiune diferită de cea a Bisericii. În timp ce statul este chemat să asigure cadrul prin care ființa umană este protejată fizic și juridic, Biserica este cea care ar trebui să inspire și să însuflețească oamenii pentru a-i aduce pe calea cea dreaptă prin iubire, nu prin forța legii.
În cele din urmă, dilema nu este doar una a valorilor, ci și una a realismului politic: trebuie ca un ideal de moralitate, adesea neatins, să prevaleze în fața datoriei statului de a-și exercita controlul asupra unei realități obiective? Dincolo de scutul juridic necesar celor vulnerabili, statul pare să recunoască un adevăr pragmatic: acolo unde legea alege să ignore un fenomen masiv, ea nu face decât să cedeze controlul sanitar și beneficiile fiscale în favoarea hazardului sau a crimei organizate. În timp ce România menține această activitate în „zona gri” a invizibilității, sute de milioane de euro care ar putea susține bugetul național sunt colectate sub formă de taxe de către statele care au ales reglementarea, transformând forța de muncă românească într-un motor fiscal pentru alte economii europene.