Contract de credit de refinanțare. Caracterul pretins abuziv al unei clauze

O clauză contractuală care nu a fost negociată, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părți în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră sub incidența dreptului Uniunii referitor la clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Astfel s-a pronunţat CJUE prin Hotărârea din data 09.07.2020 în cauza C-81/19. Menționam faptul că CJUE s-a pronunţat în sensul mai sus arătat în cadrul unui litigiu între NG și OH, pe de o parte, și SC Banca Transilvania SA (denumită în continuare „Banca Transilvania”), pe de altă parte, cu privire la caracterul pretins abuziv al unei clauze a contractului de credit de refinanțare încheiat între aceste părți în monedă străină. Ce a declanşat litigiul principal în discuţie? NG și OH au încheiat, la 31.03.2006, un contract de credit de consum cu SC Volksbank România SA, devenită ulterior Banca Transilvania, prin care aceasta din urmă le-a împrumutat suma de 90 000 de lei românești (RON) (aproximativ 18 930 de euro) (denumit în continuare „contractul inițial”). La 15.10.2008, aceleași părți au încheiat un contract de credit în franci elvețieni (CHF), destinat refinanțării contractului inițial (denumit în continuare „contractul de refinanțare”). Acesta din urmă avea ca obiect suma de 65 000 CHF (circa 42 139 de euro), și anume aproximativ 159 126 RON la cursul de schimb dintre aceste monede la data semnării respectivului contract. Ca urmare a puternicei devalorizări a leului românesc, suma care trebuia rambursată aproape s-a dublat în anii următori. La 23.03.2017, NG și OH au introdus o acțiune la Tribunalul Specializat Cluj (România) prin care solicitau constatarea caracterului abuziv al unei părți a contractului de refinanțare, care, deși stipula că plata trebuia efectuată în moneda în care fusese acordat creditul, prevedea că împrumutații puteau solicita băncii conversia monedei creditului într-o altă monedă, fără ca banca să fie obligată să accepte. Se preciza de asemenea că banca era mandatată de către împrumutat să stingă obligațiile de plată scadente utilizând propriul curs de schimb. NG și OH susțineau de asemenea că Banca Transilvania nu își îndeplinise obligația de informare, întrucât nu îi avertizase, cu ocazia negocierii și a încheierii contractului, cu privire la riscul pe care îl implica conversia monedei contractului inițial într-o monedă străină. În plus, clauza privind rambursarea în monedă străină ar crea, în opinia acestora, un dezechilibru în defavoarea lor, întrucât ei erau singurii care trebuiau să suporte riscul de schimb valutar. Tribunalul Specializat Cluj (România) a admis în parte acțiunea formulată de NG și OH. Ea a respins însă cererea privind stabilizarea cursului de schimb CHF/RON în vigoare la data semnării contractului de refinanțare. Pentru a ajunge la această soluție, instanța menționată a considerat, pe de o parte, că, deși este cert că clauza care figurează în secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare reflecta principiul așa-numit al „nominalismului monetar”, astfel cum era consacrat la articolul 1578 din Codul civil român, ea intra în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 dată fiind natura supletivă, iar nu imperativă, a unei asemenea dispoziții. Instanța menționată a considerat, prin urmare, că putea examina caracterul abuziv al acestei clauze. În urma acestei examinări, ea a constatat, pe de altă parte, că clauza menționată era redactată în termeni clari și inteligibili și că Banca Transilvania își îndeplinise obligația de motivare, întrucât aceasta nu putuse să prevadă variațiile semnificative ale cursului de schimb CHF/RON. NG și OH, pe de o parte, și Banca Transilvania, pe de altă parte, au declarat apel împotriva acestei hotărâri în fața instanței de trimitere, și anume Curtea de Apel Cluj (România). Acesta este contextul în care Curtea de Apel Cluj (România) a solicitat CJUE - pe calea unei trimiteri preliminare- să stabilească, în primul rând, dacă Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii[1] se aplică unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință. În al doilea rând, această instanță a întreabat CJUE care sunt consecințele pe care o instanță națională trebuie să le deducă, dacă este cazul, din constatarea caracterului abuziv al unei clauze referitoare la riscul de schimb valutar. Ce trebuie să cunoaștem referitor la o trimitere preliminară ? Trimiterea preliminară permite instantelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze CJUE întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii. Retinem că CJUE nu solutionează litigiul national, insa instanta natională are obligatia de a solutiona cauza conform deciziei CJUE. Decizia CJUE este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanțe naționale care sunt sesizate cu o problemă similară. Ce a răspuns în esenţă CJUE prin Hotărârea din data de 09.07.2020 referitor la cauza C-81/19? Prin hotărârea sa din data de 09.07.2020, CJUE a amintit, mai întâi, că această directivă nu se aplică dacă sunt îndeplinite două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă și, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie. Această excludere se justifică prin faptul că este, în principiu, legitim să se prezume că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la numite contracte. Pentru a stabili dacă condițiile excluderii sunt îndeplinite, CJUE a amintit că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală respectivă reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. În ceea ce privește prima condiție, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute de directivă. În ceea ce privește a doua condiție, CJUE a arătat că expresia „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” acoperă și normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și dispozițiile supletive. În această privință, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă. Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate de directiva în cauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. CJUE a concluzionat că Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii nu se aplică unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință. Răspunsul mai sus formulat de CJUE ce a făcut obiectul Hotărârii din 09.07.2020, dată în cauza C-81/19, îl puteţi consulta in extenso pe site-ul Curia. [1] Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273). Rapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României