Când este considerată întreruptă prescripția?

De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 449/28.05.2020 a fost publicată Decizia CCR nr. 33/04.02.2020 și menţionăm faptul că, potrivit art.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 28.05.2020) decizia CCR este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor. Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a doua din Codul civil și cele ale art. 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Care este conținutul textulelor legale menționate de CCR în Decizia nr. 33/04.02.2020? Art. 2.539 alin. (2) teza a doua din Codul civil: Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă]. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă. Art. 204 din Legea nr. 71/2011:Dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil. Cum și-a motivat autoarea-în esență- excepţia de neconstituţionalitate ? În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor art. 1 alin. (5) privind legalitatea și art. 15 alin. (1) și (2) referitor la universalitatea drepturilor și a obligațiilor și la neretroactivitatea legii civile. În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a criticat retroactivitatea prevederilor legale supuse controlului, în măsura în care se aplică și raporturilor juridice născute înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod civil. De asemenea, s-a susținut că sunt nesocotite și prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, prin raportare la prevederile art. 3, 8 și 13 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Referitor la prevederile art. 204 din Legea nr. 71/2011, s-a arătat că nu pot fi considerate ca fiind norme derogatorii ori tranzitorii menite să extindă efectele prevederilor art. 2.539 alin. (2) teza a doua din Codul civil și asupra unor raporturi juridice născute înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod civil. Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa? Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a observat că problematica pretinsei retroactivități a textelor de lege criticate în cauza de față a mai format obiectul analizei Curții Constituționale, care, prin Decizia nr. 587 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 976 din 8 decembrie 2017, paragraful 27, a reținut că prevederile art. 204 din Legea nr. 71/2011 raportate la art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil reprezintă o normă tranzitorie specială, derogatorie de la regula instituită prin art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit căreia prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Această derogare reprezintă o veritabilă aplicație a principiului aplicării imediate a legii noi, în conformitate cu care noile prevederi se aplică și efectelor viitoare ale unor situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia). CCR a observat (paragraful 28) că, prin aplicarea efectului întreruptiv de prescripție al noii cereri de chemare în judecată, introduse după intrarea în vigoare a legii noi, și în privința prescripțiilor începute și neîmplinite la această dată, legiuitorul nu a făcut altceva decât să reglementeze un efect viitor al unei situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia), în acord cu principiul aplicării imediate a legii noi. În același sens, în jurisprudența CCR s-a statuat că aplicarea imediată a legii noi semnifică faptul că o situație juridică produce acele efecte juridice care sunt prevăzute de legea în vigoare la data constituirii ei (tempus regit factum) și nu echivalează cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, ci este în concordanță cu principiul activității legii, potrivit căruia orice act normativ acționează cât timp este în vigoare, fiind aplicabil tuturor actelor, faptelor și situațiilor juridice născute după acest moment (a se vedea în acest sens Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragrafele 19 și 21). De asemenea legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 287 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial ai României, Partea I, nr. 729 din 12 august 2004). Prin Decizia nr. 587 din 21 septembrie 2017, mai sus citată, paragraful 30, CCR a apreciat că, dacă s-ar da curs susținerilor potrivit cărora prevederile art. 2.539 alin. (2) teza a doua din Codul civil s-ar aplica doar prescripțiilor începute și împlinite după intrarea în vigoare a Codului civil, ar însemna că prevederile normei tranzitorii cuprinse în art. 204 din Legea nr. 71/2011 nu și-ar mai găsi aplicabilitatea în nicio situație practică, având în vedere că, prin ipoteză, unei cereri de chemare în judecată introduse după intrarea în vigoare a Codului civil, și în care se pune problema intervenirii prescripției al cărei început se situează tot după acest moment, îi sunt pe deplin aplicabile noile reglementări legale, fără a mai fi necesară o dispoziție tranzitorie în acest sens. Or, tocmai acesta este motivul pentru care legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul textului de lege criticat nicio referire expresă la data începerii cursului prescripției, respectiv înainte sau după intrarea în vigoare a Codului civil, aceasta nefiind necesară, având în vedere că prescripțiilor începute și împlinite sub imperiul legii noi le este pe deplin aplicabilă legea nouă. În consecință, CCR a constatat că prevederile de lege criticate nu contravin dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție. În ceea ce privește raportarea la dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea fundamentală, referitoare la universalitatea drepturilor și a obligațiilor, CCR a observat că acestea conferă fiecărei persoane posibilitatea de a beneficia de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și de a-și asuma obligațiile prevăzute de acestea. Textul constituțional menționat instituie un principiu de largă aplicație și, ca urmare a formulării sale generice, nu poate fi invocat în sine pentru evidențierea unor eventuale vicii de neconstituționalitate. Nu poate fi reținută nici critica privitoare la pretinsa nesocotire a dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, prin raportare la prevederile art. 3, art. 8 și art. 13 din Legea nr. 24/2000. Acestea, în esență, impun respectarea normelor de tehnică legislativă la elaborarea proiectelor de lege/propunerilor legislative (art. 3), dispun cu privire la forma de redactare a actelor normative (art. 8) și precizează că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației (art. 13). Din motivarea excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, nu se pot distinge însă argumente care să tindă la demonstrarea încălcării prevederilor din Legea fundamentală invocate.

Rapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României.