Tablourile, dar şi alte bunuri care fac parte din patrimoniu cultural naţional – public şi privat – sunt protejate prin Legea nr. 182/2000, reglementare care a fost modificată recent prin Legea nr. 123/2017, publicată în Monitorul oficial nr. 415 din 6 iunie 2017.
Iată câteva din modificările şi completările care v-ar putea interesa.
Cercetare, inventariere şi clasare
Datele privind patrimoniu cultural naţional mobil clasat, cu excepţia listei cuprinzând bunurile culturale mobile, descrierea şi imaginea acestora, nu au destinaţie publică, fără acordul proprietarilor bunurilor.
Date privind patrimoniul cultural naţional mobil clasat pot fi furnizate, la cerere, de Institutul Naţional al Patrimoniului instituţiilor specializate, cercetătorilor şi altor experţi şi specialişti acreditaţi, în vederea desfăşurării unor activităţi specifice de identificare şi cercetare. Valorificarea datelor astfel dobândite poate fi făcută numai cu consimţământul deţinătorului. Comunicarea publică a datelor de identificare a proprietarului se poate face numai cu acordul prealabil al acestuia.
Informaţiile cuprinse în inventarul patrimoniului cultural naţional mobil pot fi furnizate organelor de poliţie, organelor de urmărire penală, instanţelor judecătoreşti, pentru exercitarea atribuţiilor legale ale acestora, precum şi autorităţilor competente ale statului membru solicitant care doresc să verifice dacă bunul în cauză constituie un bun cultural, cu condiţia ca această verificare să fie efectuată în termen de 6 luni de la data notificării statelor membre cu privire la descoperirea bunurilor culturale pe teritoriul lor şi la existenţa unor motive întemeiate pentru a presupune că respectivele bunuri au părăsit ilegal teritoriul altui stat membru.
Restituirea de către statul român a bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene
Este reglementată restituirea de către statul român a bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, începând cu data de 1 ianuarie 1993.
Prin bun cultural se înţelege, după caz, bunul care face parte din:
- a) patrimoniul cultural naţional al României, fiind clasificat sau definit ca atare înainte ori după părăsirea ilegală a teritoriului naţional;
- b) patrimoniul naţional al unui stat membru al Uniunii Europene, în conformitate cu legislaţia statului respectiv, fiind clasificat sau definit ca atare înainte ori după părăsirea ilegală a teritoriului unui stat membru al Uniunii Europene;
- c) colecţiile publice care figurează în patrimoniul şi în inventarele muzeelor, arhivelor şi fondurilor bibliotecilor din România sau din unul dintre statele membre ale Uniunii Europene;
- d) patrimoniul şi inventarele cultelor religioase şi ale instituţiilor ecleziastice din România sau din unul dintre statele membre ale Uniunii Europene.
Statul membru al Uniunii Europene, proprietar al bunului cultural descoperit, are dreptul de a verifica dacă bunul respectiv este un bun cultural, în termen de 6 luni de la data comunicării notificării făcute de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Măsurile de conservare încetează dacă statul membru al Uniunii Europene interesat nu introduce acţiunea în restituire în termen de 3 ani de la data la care a luat cunoştinţă despre locul în care se află bunul cultural şi despre identitatea posesorului sau detentorului.
Cooperarea şi consultarea cu autorităţile centrale ale statelor membre se vor face şi prin utilizarea modulului pentru bunuri culturale al Sistemului de informare al pieţei interne, denumit în continuare I.M.I., instituit prin Regulamentul (UE) nr. 1.024/2012 privind cooperarea administrativă prin intermediul Sistemului de informare al pieţei interne şi de abrogare a Deciziei 2008/49/CE a Comisiei.
Schimbul de informaţii prin intermediul I.M.I. se face în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile privind protecţia datelor cu caracter personal şi a vieţii private.
Acţiunea în restituire se prescrie în termen de 3 ani de la data la care statul membru al Uniunii Europene reclamant a luat cunoştinţă despre locul în care se află bunul cultural şi despre identitatea posesorului sau detentorului, dar nu mai târziu de 30 de ani de la data la care bunul cultural a părăsit ilegal teritoriul statului reclamant, membru al Uniunii Europene.
Pentru a determina dacă posesorul a depus diligenţa necesară, se ţine cont de toate circumstanţele achiziţiei, în special de documentaţia privind provenienţa bunului, de autorizaţiile de ieşire necesare în temeiul legislaţiei statului membru solicitant, de natura părţilor, de preţul plătit, de eventuala consultare de către posesor a registrelor accesibile privind bunurile culturale furate şi de orice informaţii pertinente pe care acesta ar fi putut să le obţină în mod rezonabil sau de orice alt demers pe care o persoană rezonabilă l-ar fi întreprins în aceleaşi circumstanţe.
În caz de donaţie sau de succesiune, posesorul nu poate beneficia de un statut favorabil faţă de persoana de la care a achiziţionat bunul cu acest titlu.
Înainte de a introduce acţiunea în restituire, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale poate decide participarea la o procedură de arbitraj, în conformitate cu legislaţia internă a statului membru solicitat.
În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale va elabora, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor și Colecţiilor, normele metodologice privind regimul circulaţiei bunurilor culturale mobile, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
