După mai puţin de şase luni după cumpărare, un autovehicul ia foc în trafic şi este distrus complet. Proprietara s-a adresat instanţei olandeze care, la rândul ei, a cerut lămuriri suplimentare Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Vedeţi mai jos ce clarificări a dat Curtea asupra normelor privind protecţia consumatorilor în materia vânzării de bunuri de consum şi a garanţiilor conexe,

Consumatorul din cauza în discuţie a cumpărat un vehicul de ocazie de la un dealer auto. Ulterior, vehiculul a luat foc în cursul unei deplasări şi a fost complet distrus. Acesta a fost deplasat de un utilaj de depanare la dealerul auto vânzător, apoi, la cererea acestuia, la o întreprindere specializată în dezmembrări pentru a fi depozitat acolo.

Proprietara autovehicului, dna Faber susţine, spre deosebire de dealerul auto, că părţile au discutat cu această ocazie despre accident şi despre eventuala răspundere a dealerului auto. Drept urmare, doamna Faber a adresat o somaţie dealerului auto-vânzător. Având în vedere că vehiculul fusese dezmembrat între timp, nu a putut avea loc o investigaţie tehnică privind cauza incendiului acestuia.

Întrucât vânzătorul a contestat răspunderea sa, doamna Faber a inițiat o procedură judiciară. Sesizată în apel cu litigiul, Curtea de Apel olandeză din Arnhem-Leeuwarden a hotărât să adreseze Curţii de Justiţie o serie de întrebări preliminare.

În ceea ce privește problema dacă instanţa naţională este ţinută să examineze din oficiu dacă, în speţă, doamna Faber trebuie considerată consumator în sensul Directivei 1999/44, deşi ea nu s-a prevalat de această calitate, Curtea răspunde afirmativ în hotărârea pronunţată. Aspectul dacă consumatorul beneficiază sau nu beneficiază de asistenţa unui avocat nu poate modifica această concluzie.

În același mod, Curtea confirmă faptul că instanţa naţională poate invoca din oficiu, în cadrul unui apel, articolul 5 alineatul (3) din directivă. Conform acestei dispoziţii, cu excepţia cazului în care se dovedeşte altfel, se presupune, în principiu, că orice neconformitate care devine aparentă în termen de şase luni de la livrarea bunurilor a existat la momentul livrării. Astfel, dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia asigurată consumatorilor prin această dispoziţie, ea trebuie să fie considerată o normă echivalentă unei norme de ordine publică în cadrul ordinii juridice interne.

Instanţa de trimitere solicită de asemenea să se stabilească dacă principiul efectivităţii se opune unei norme naţionale care ar impune consumatorului să dovedească faptul că a informat vânzătorul în timp util în legătură cu neconformitatea. Astfel, potrivit dreptului olandez, în caz de contestaţie din partea vânzătorului, revine consumatorului obligaţia de a proba că l-a informat pe acesta din urmă în legătură cu neconformitatea bunului livrat, iar aceasta în termen de două luni de la constatarea neconformităţii.

Curtea aminteşte în această privinţă că Directiva 1999/44 permite statelor membre să prevadă că, pentru a beneficia de drepturile sale, consumatorul trebuie să informeze vânzătorul despre neconformitate în termen de două luni de la data la care a constatat o astfel de neconformitate. Potrivit lucrărilor pregătitoare ale directivei, această posibilitate răspunde unei preocupări de a consolida securitatea juridică, prin încurajarea „unei anumite diligenţe din partea cumpărătorului, ţinând cont totodată de interesele vânzătorului”, „fără a stabili o obligaţie strictă de a efectua o verificare detaliată a bunului”.

Curtea explică faptul că obligaţia aflată în sarcina consumatorului se limitează la informarea vânzătorului despre existenţa unei neconformităţi. Consumatorul nu este ţinut, în această etapă, să probeze că o neconformitate afectează efectiv bunul pe care l-a dobândit şi nici să indice cauza precisă a acestei neconformităţi. În schimb, pentru ca informaţia să poată fi utilă vânzătorului, aceasta ar trebui să conţină un anumit număr de indicaţii, al căror grad de precizie va varia în mod necesar în funcţie de împrejurările proprii fiecărei situaţii.

În sfârşit, instanţa de trimitere solicită să se stabilească modul în care funcţionează repartizarea sarcinii probei şi, în special, care sunt elementele pe care consumatorul are obligaţia de a le dovedi.

Curtea arată că, în cazul în care neconformitatea devine aparentă în termen de şase luni de la livrarea bunurilor, directiva ușurează sarcina probei care revine consumatorului, prevăzând că se presupune că neconformitatea a existat în momentul livrării. Pentru a beneficia de această facilitate, consumatorul trebuie totuşi să facă dovada anumitor elemente de fapt.

În primul rând, consumatorul trebuie să invoce și să dovedească faptul că bunul vândut nu este conform cu contractul prin aceea că, de exemplu, nu prezintă calităţile convenite sau este impropriu utilizării așteptate în mod obişnuit pentru acest tip de bun. Consumatorul are obligaţia de a dovedi doar existenţa neconformităţii. Nu este obligat să probeze cauza acesteia şi nici să dovedească faptul că originea ei este imputabilă vânzătorului.

În al doilea rând, consumatorul trebuie să dovedească faptul că neconformitatea în cauză a apărut, cu alte cuvinte a devenit aparentă din punct de vedere material, în termen de șase luni de la livrarea bunului.

Odată ce aceste elemente de fapt sunt dovedite, consumatorul este dispensat de sarcina de a proba că neconformitatea exista la data livrării bunului. Apariţia respectivei neconformităţi în scurta perioadă de șase luni permite să se presupună că, dacă a devenit aparentă doar ulterior livrării bunului, era deja prezentă în acesta, „în stare embrionară”, la momentul livrării.

Revine în acest caz profesionistului sarcina de a proba, dacă este cazul, că neconformitatea nu era prezentă la momentul livrării bunului, dovedind că aceasta îşi găsește cauza sau originea într-un act sau o omisiune ulterioară acestei livrări.

Reglementarea comunitară în materie este dată de Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe. În temeiul acestei reglementări, CJUE a răspuns la întrebările preliminare pe care le-am prezentat şi care au făcut obiectul Hotărârii pronunţate în cauza C-497/13 Froukje Faber/Autobedrijf Hazet Ochten BV, în data de 4 iunie 2015.

(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.