Doamna Petru, cetăţean român, suferă de o afecţiune gravă care, după ce s-a înrăutăţit, a determinat-o să se adreseze unui centru medical specializat din Timişoara – România, unde s-a determinat că starea sa era de o gravitate care necesita o intervenţie de urgenţă.
În decursul spitalizării, doamna Petru a observat că respectivul centru se confrunta cu o carenţă de materiale medicale de primă necesitate şi cu o afluenţă semnificativă de pacienţi, motive pentru care, ţinând seama şi de gradul de complexitate a intervenţiei chirurgicale la care urma să fie supusă, a solicitat autorizaţia de a i se efectua intervenţia în Germania.
Deşi solicitarea i-a fost respinsă, doamna Petru a decis să suporte intervenţia chirurgicală în Germania. Costul total al intervenţiei a fost de aproximativ 18.000 de euro.
Ulterior, doamna Petru a introdus la Tribunalul Sibiu o acţiune civilă prin care a solicitat Casei Judeţene, în temeiul art. 22 alin. 1 lit. c şi al art. 22 alin. 2 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1408/71, rambursarea cheltuielilor efectuate în Germania.
Tribunalul Sibiu – România, sesizat cu această cauză, a solicitat Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) să stabilească:
„Dacă raportat la prevederile art. 22 pct. 2 alin. 2 din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 imposibilitatea de acordare a tratamentului în ţara de reşedinţă se interpretează în mod absolut sau rezonabil, respectiv dacă situaţia în care, deşi intervenţia chirurgicală poate fi efectuată în ţara de reşedinţă în timp util şi corespunzător din punct de vedere tehnic, în sensul că există specialiştii necesari şi chiar şi acelaşi nivel al cunoştinţelor de specialitate, totuşi lipsa medicamentelor şi a materialelor medicale de primă necesitate echivalează cu o situaţie în care tratamentul medical necesar nu poate fi asigurat în sensul prevederilor articolului menţionat.”
În cauza mai sus amintită înregistrată pe rolul CJUE (C-268/13 Petru) a formulat concluzii avocatul general Cruz Villalón, concluzii date publicităţii la data de 19 iunie 2014 de către CJUE şi pe care le redăm în esenţă în rândurile ce urmează. Reţinem însă că respectivele concluzii ale avocatului general nu sunt obligatorii pentru CJUE.
Misiunea avocaţilor generali este de a propune CJUE, în deplină independenţă, o soluţie juridică în cauza care le este atribuită.
Judecătorii CJUE urmează să delibereze în cauza C-268/13 Petru, iar hotărârea va fi pronunţată la o dată ulterioară.
Potrivit dreptului Uniunii Europene*, un lucrător poate fi autorizat să se deplaseze pe teritoriul unui alt stat membru pentru a beneficia de tratament corespunzător bolii sale, beneficiind în acest stat de prestaţiile necesare ca şi cum ar fi asigurat în cadrul sistemului de securitate socială a acestui stat, costurile fiindu-i rambursate de statul de reşedinţă. Statul membru de reşedinţă nu poate refuza această autorizaţie atunci când tratamentul pe care îl necesită lucrătorul figurează printre prestaţiile acoperite de legislaţia sa şi nu îi poate fi acordat în timp util pe teritoriul său, luându-se în considerare starea sa actuală de sănătate şi evoluţia probabilă a bolii.
În această materie există deja o jurisprudenţă a CJUE, însă situatia de fapt prezentată în speţa C-268/13 Petru reprezintă prima ocazie în care necesitatea de a beneficia de asistenţă medicală în alt stat membru ar fi determinată de condiţiile precare care afectează statul de reşedinţă.
În concluziile sale prezentate, avocatul general Cruz Villalón a analizat două întrebări diferite:
1) dacă o deficienţă sau o carenţă a condiţiilor materiale dintr-un spital, în anumite împrejurări, poate echivala cu o situaţie în care, în statul menţionat, nu se poate efectua în timp util o anumită prestaţie medicală care este totuşi inclusă în rândul prestaţiilor acoperite de sistemul de securitate social;
2) dacă situaţia este aceeaşi atunci când există carenţe sau deficienţe structurale în cadrul instituţiilor sanitare.
După ce a amintit că serviciile sanitare, inclusiv cele publice, sunt servicii cu caracter economic şi sunt guvernate de libera circulaţie a serviciilor, avocatul general a arătat că, deşi statele membre pot supune unui regim de autorizare acordarea acestor servicii în alt stat membru pe seama statului de reşedinţă, acestea pot refuza acordarea autorizaţiei numai atunci când se poate aplica în timp util pe teritoriul său un tratament identic sau la fel de eficace.
Avocatul general a amintit şi jurisprudenţa în materie, semnalând că un pacient dintr-un stat membru, afiliat unui sistem public de sănătate, are dreptul de a se deplasa în alt stat al Uniunii, pe seama sistemului de securitate socială din statul său de reşedinţă, când se poate aplica în timp util un tratament identic sau la fel de eficace în acest alt stat, dar nu şi în statul de reşedinţă. În acest caz, sistemul de afiliere al pacientului va acoperi cheltuielile acestuia în străinătate. Dacă nu se îndeplinesc aceste condiţii, pacientul se poate deplasa în străinătate şi poate obţine serviciul la care avea dreptul în statul său de afiliere, însă poate solicita numai costul prevăzut în acest stat, iar nu pe cel facturat la locul prestării serviciului.
Având în vedere cele mai sus arătate, în ceea ce priveşte prima întrebare, avocatul general a arătat că, dat fiind că dreptul Uniunii nu distinge în funcţie de motivele pentru care o anumită prestaţie nu poate fi acordată în timp util, trebuie să se considere că o carenţă punctuală a condiţiilor materiale echivalează cu o deficienţă legată de carenţa de personal medical. În consecinţă, în opinia sa, statul membru este obligat să autorizeze prestarea în alt stat al Uniunii a unui serviciu medical inclus între prestaţiile acoperite de sistemul său de securitate socială atunci când o deficienţă cu caracter conjunctural dintr-una dintre instituţiile sale spitaliceşti face efectiv imposibilă prestarea acestuia.
În schimb, drept răspuns la a doua întrebare examinată, avocatul general a considerat că, atunci când carenţa condiţiilor materiale necesare pentru îndeplinirea prestaţiei sanitare respective este expresia unei deficienţe structurale, statul membru NU este obligat să autorizeze prestarea în alt stat al Uniunii a unui serviciu inclus între prestaţiile acoperite de sistemul său de securitate socială, chiar dacă aceasta poate implica imposibilitatea realizării efective a anumitor prestaţii sanitare, cu excepţia cazului în care autorizaţia respectivă NU periclitează viabilitatea sistemului său de securitate socială.
Avocatul general a arătat în această privinţă că statul membru care se află în această situaţie de deficienţă structurală nu ar fi capabil să facă faţă obligaţiilor economice determinate de o emigrare sanitară masivă a persoanelor afiliate la sistemul său de securitate socială şi a subliniat faptul că tocmai una dintre limitele exercitării liberei prestări a serviciilor în sectorul serviciilor sanitare o constituie periclitarea prestării acestor servicii şi a tuturor eforturilor de planificare şi de raţionalizare efectuate în acest sector vital în statul de reşedinţă al pacientului.
* Notă: Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfăşoară activități independente şi cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea modificată şi consolidată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 din 2 decembrie 1996 (JO 1997 L 28, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p.35).
(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.
