ÎCCJ (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) a decis că, în litigiile de muncă, când domiciliul reclamantei este în străinatate, Tribunalul București este competent să soluționeze litigiul respectiv.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 28.01.2014, reclamanta C. (fostă B.) M.J. a chemat în judecată pârâtele SC C. SA Timişoara, SC C. SA, în insolvenţă, prin administrator judiciar SCP E. SPRL şi C.J.P. Timiş, solicitând instanţei reconstituirea vechimii sale în muncă pentru perioada lucrată ca bucătăreasă în cadrul fostului T.A.G.C.M. Timişoara, sector cazare cantină.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că a fost angajată T.C.M.T. în intervalul 12.07.1980 – 11.09.1989, aşa cum rezultă din adeverinţa din 11.09.1989, care era cuprinsă în carnetul de muncă pe care nu îl deţine, întrucât imediat după anii 1990 a plecat în Austria.

În probaţiune, reclamanta a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.

Ce a decis Tribunalul Timiş în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat hotărârea respectivă?

Prin sentinţa civilă nr. 1054/08.05.2014, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În motivare, tribunalul a reţinut că domiciliul reclamantei se află în Austria, ţara care face parte din U.E., alături de Romania, ceea ce atrage aplicabilitatea Regulamentului (C.E.) nr. 44/ 22.12.2000 privind competenta judiciara, recunoaşterea si executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Potrivit dispoziţiilor art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanţele românești sunt competente să soluţioneze litigiile dintre o parte română şi o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reședința sau fondul de comerț in Romania.

Tribunalul a arătat că reşedinţa sau ultimul loc de muncă al reclamantei nu este în România, ci în străinătate şi cum, pe cale de consecinţă, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptăţit sa soluţioneze litigiul, în conformitate cu dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Bucureşti.

Ce a decis Tribunalul Bucureşti în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat hotărârea respectivă?

Învestit prin declinare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a pronunţat sentinţa civilă nr. 4017/22.04.2015, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie (ICCJ) în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În motivare, Tribunalul Bucureşti a reţinut incidenţa art. 269 alin. 2 din Codul muncii, precum şi a art. 210 din Legea nr. 62/2011, care prevede că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Tribunalul Bucureşti a arătat că, în speţa de faţă, reclamanta a avut ultimul domiciliu în Timişoara, cu reşedinţa actuală în Timişoara (după cum arată însăşi reclamanta), cu ultimul loc de muncă în Timişoara.

Aşadar, din interpretarea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalul a subliniat faptul că intenţia legiuitorului în determinarea instanţei competente a fost accesul facil al reclamantului la desfăşurarea procesului. Prin urmare, faţă de datele concrete ale prezentei cauze instanţa competentă de a judeca prezenta cauză ar fi Tribunalul Timiş.

Ce a decis ÎCCJ referitor la conflictul negativ de competenţă şi cum a argumentat hotărârea respectivă?

Cu privire la conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată   ÎCCJ a reţinut următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă are ca obiect un conflict de muncă, iar potrivit art. 269 alin. 2 din Codul muncii, competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.

Asupra acestei chestiuni ambele instanţe aflate în conflict (Tribunalul Timiş și Tribunalul Bucureşti) nu au avut păreri divergente.

Potrivit art. 129 alin. 1 pct. 3 din Cod procedură civilă, necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În raport de acest text legal, chestiunea juridică care interesează în cauză este aceea de interpretare a noţiunii de domiciliu, respectiv de a stabili dacă domiciliul procesual ales de parte poate determina instanţa competentă.

Potrivit normei de competenţă teritorială absolută prevăzută de art. 284 alin. 2 din Codul muncii (în forma în vigoare la data introducerii acţiunii), astfel de litigii de natura celui din cauză sunt date în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia îşi are domiciliul reclamantul.

Noţiunea de domiciliu este definită de art. 87 din Codul civil, care prevede că „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este în locul unde îşi are principala aşezare”. Totodată, art. 91 prevede, la alin. 1, că „Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate”.

Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că reclamanta are domiciliul în Austria, ceea ce face incidente dispoziţiile art. 1072 din Cod procedură civilă, care prevede că „Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, respectiv la Tribunalul Bucureşti”.

Chiar dacă reclamanta şi-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza judeţului Timiş, respectiv la avocatul acestuia, acest domiciliu nu poate atrage competenţa Tribunalului Timiş, art. 284 alin. 2 din Codul muncii având în vedere domiciliul stabil şi efectiv al reclamantului, iar nu domiciliul mandatarului avocatului acestuia sau sediul cabinetului apărătorului ales.

ÎCCJ a subliniat că, dacă s-ar admite determinarea competenţei în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau mandatarului reclamantului, s-ar ajunge la situaţia în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanţa la care să se judece în funcţie de baroul avocaţial din cadrul căruia îşi alege apărătorul sau în funcţie de domiciliul mandatarului.

Aşa fiind, cum domiciliul reclamantei nu este în România, ci în străinătate şi cum, pe cale de consecinţă, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptăţit să soluţioneze litigiul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1072 din Cod procedură civilă, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Bucureşti.

Decizia nr. 1605/11.06.2015 pronunțată în Dosarul nr. 20795/3/2014 -ICCJ—Secția I Civilă.

(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here