18 Iulie, 2019

Anularea concedierii (I)

Chestiunea adusă în dezbatere la CCR rezidă în a şti dacă angajatorul este defavorizat, faţă de angajat, în situaţia în care instanţa decide anularea concedierii şi repunerea angajatului în situaţia anterioară. 

Tribunalul Argeș a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 80 alin. (1) și (2) din Codul muncii. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Societatea “TPB” într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații împotriva unei decizii de suspendare a unui contract de muncă. 

Motivarea excepției de neconstituționalitate

Autoarea susține, în esență, că dispozițiile art. 80 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituționale în măsura în care dispozițiile privind obligația instanțelor de judecată de a dispune asupra repunerii în situația anterioară: a) ar viza repunerea în drepturi numai în ceea ce privește salariatul prin reintegrare, și nu și angajatorul, respectiv repunerea acestuia din urmă în dreptul de a decide asupra suspendării unilaterale a contractului individual de muncă, dacă un astfel de drept exista recunoscut conform prevederilor în vigoare ale art. 52 alin. (1) din Codul muncii, la data concedierii; b) în ipoteza existenței unei plângeri penale împotriva salariatului pentru fapte care au condus la concediere, aceste dispoziții nu vizează și acordarea de către instanță a posibilității angajatorului să poată dispune unilateral suspendarea contractului individual de muncă până la data pronunțării unei sentințe definitive privind plângerea formulată, cu aplicarea art. 52 alin. (2) din Codul muncii; c) dispozițiile privind obligația instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri reprezentând contravaloarea drepturilor salariale în ipoteza existenței unei plângeri penale împotriva salariatului pentru fapte care au condus la concediere nu vizează și acordarea de către instanță a posibilității angajatorului de suspendare a plății acestora până la data pronunțării unei sentințe definitive privind plângerea penală formulată, cu aplicarea art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

Astfel, se susține că textele de lege criticate creează o situație injustă pentru angajator, care va fi obligat să plătească despăgubiri și să reintegreze un salariat pentru nerespectarea unor condiții de formă ale deciziei de concediere, deși angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului care ar putea fi condamnat penal pentru faptele care au stat la temeiul concedierii. Odată cu declararea ca neconstituțional a textului art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, angajatorul care suspectează că un salariat a săvârșit o faptă penală incompatibilă cu funcția deținută nu are decât două variante: fie concedierea salariatului, fie menținerea lui în funcție până la soluționarea plângerii penale, cu consecința tolerării comportamentului salariatului de însușire a bunurilor societății, eventual până la lichidarea acesteia, pentru că decizia de concediere, în lipsa stabilirii vinovăției de către organele penale, ar fi atacabilă oricând, cu consecința plății de către angajator de despăgubiri. Or, consideră că această situație este inechitabilă pentru angajator, întrucât îl expune la suportarea unui dublu prejudiciu, pe care nu îl poate recupera nici potrivit Codului muncii, nici potrivit Codului penal.

Aceste consecințe juridice sunt apreciate de autoarea excepției ca fiind contrare dreptului la un proces echitabil și sunt, totodată, de natură să aducă atingere libertății economice și dreptului de proprietate al angajatorului. În acest sens, precizează că, deși prejudiciul produs ca urmare a faptelor penale săvârșite de salariat poate fi recuperat în condițiile unei condamnări penale, există și situații în care durata litigiului de muncă este mai lungă, iar cuantumul despăgubirilor datorate de angajator în cazul anulării deciziei de concediere poate depăși uneori prejudiciul pe care îl poate recupera angajatorul de la salariat în cadrul procesului penal, în măsura în care se va constitui parte civilă. 

Obiectul excepției de neconstituționalitate

Art. 80 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial nr. 345/2011:

“(1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

(2) La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere.” 

Considerentele CCR pentru respingerea criticii de neconstituţionalitate

Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 80 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii sunt constituționale în raport cu criticile de neconstituționalitate formulate. Iată principalele considerente reţinute în motivarea deciziei.

- Criticile de neconstituționalitate pornesc de la declararea, prin Decizia nr. 279/2015, a neconstituționalității dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, potrivit cărora: “(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în următoarele situații: (…) b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești“.

- În urma efectuării testului de proporționalitate vizând măsura restrângerii exercițiului dreptului la muncă, Curtea a constatat, pentru considerentele arătate în decizia mai sus menționată, că suspendarea contractului individual de muncă, drept urmare a formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului, nu întrunește condiția caracterului proporțional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituționale.

- În prezenta cauză, autoarea excepției susține, în esență, faptul că, în urma constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003, un angajator nu mai are posibilitatea de a proteja activitatea unității de eventualele prejudicii pe care un salariat prezumat a fi vinovat din punct de vedere penal le-ar putea aduce acesteia, suspendând contractul individual de muncă odată cu formularea plângerii penale împotriva salariatului. În aceste condiții, în opinia sa, anularea deciziei de concediere pentru condiții de formă reprezintă o măsură excesivă, care aduce atingere intereselor sale și creează un dezechilibru între părțile raportului de muncă. Astfel, angajatorul care suspectează că un salariat a săvârșit o faptă penală incompatibilă cu funcția deținută nu are decât două variante: fie concedierea salariatului, fie menținerea lui în funcție până la soluționarea plângerii penale, cu consecința tolerării comportamentului salariatului de însușire a bunurilor societății, eventual până la lichidarea acesteia, pentru că decizia de concediere, în lipsa stabilirii vinovăției de către organele penale, ar fi atacabilă oricând, cu consecința plății de către angajator de despăgubiri. Consideră că această situație este inechitabilă pentru angajator, întrucât îl expune la suportarea unui dublu prejudiciu, pe care nu îl poate recupera nici potrivit Codului muncii, nici potrivit Codului penal.

- Totodată, Curtea reține că autoarea prezentei excepții de neconstituționalitate a mai ridicat, în fața instanțelor de judecată, aceeași excepție de neconstituționalitate prin raportare la critici de neconstituționalitate similare. Cu acel prilej, autoarea excepției justifica pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor de lege referitoare la anularea deciziei de concediere pentru aspecte formale, prin raportare la considerente ce țin de angajarea răspunderii penale a salariatului. Altfel spus, acesta susținea că aspectele formale ale deciziei de concediere nu ar trebui să prevaleze atunci când salariatul este suspectat de a fi săvârșit o faptă penală incompatibilă cu funcția deținută.

- Curtea a apreciat că această perspectivă ignoră diferența dintre condițiile cerute de lege pentru a angaja răspunderea disciplinară a salariatului și răspunderea penală a acestuia. Astfel, răspunderea penală, al cărei izvor este însăși legea, se angajează în urma pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare, moment până la care persoana este considerată nevinovată, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție. Pe de altă parte, răspunderea disciplinară, având ca temei contractul încheiat între părțile raportului de muncă, este rezultatul parcurgerii unei proceduri disciplinare și al constatării faptului că există o faptă în legătură cu munca, ce constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.

- Mențiunile și precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conțină decizia de aplicare a sancțiunii disciplinare au rolul, în primul rând, de a-l informa concret și complet pe salariat cu privire la faptele, motivele și temeiurile de drept pentru care i se aplică sancțiunea, inclusiv cu privire la căile de atac și termenele în care are dreptul să constate temeinicia și legalitatea măsurilor dispuse din voința unilaterală a angajatorului. De asemenea, angajatorul, întrucât deține toate datele, probele și informațiile pe care se întemeiază măsura dispusă, trebuie să facă dovada temeiniciei și legalității acelei măsuri, salariatul putând doar să le combată prin alte dovezi pertinente. Astfel, mențiunile și precizările prevăzute de textul de lege sunt necesare și pentru instanța judecătorească, în vederea soluționării legale și temeinice a eventualelor litigii determinate de actul angajatorului.

- Mai mult, despăgubirile pe care, pe de o parte, angajatorul le datorează salariatului pentru concedierea nelegală și cele pe care, pe de altă parte, salariatul le datorează angajatorului în urma constatării vinovăției sale penale se referă la aspecte diferite, ce nu pot fi confundate.

Având în vedere considerentele mai sus redate, Curtea constată că, în lipsa unor elemente noi, de natură a schimba jurisprudența sa în materie, concretizată prin Decizia nr. 199 din 3 aprilie 2018, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a fost menținută și în prezenta cauză.

Decizia nr. 864/2018 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 80 alin. (1) și (2) din Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial nr. 360 din 9 mai 2019.

Ai nevoie de Decizia nr. 864/2018? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu