În Monitorul Oficial al României, Partea I nr.  895/01.10.2020  a fost publicată Decizia CCR nr. 368/16.06.2020  și menţionăm faptul că, potrivit art.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 01.10.2020) decizia CCR  este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 368/16.06.2020 ?

Obiectul excepției de neconstituționalitate l-a constituit prevederile art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 :”(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.”

Alin. (1) al art. 11 din lege, la care face referire art. 11 alin. (2), prevede că cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce la instanța competentă într-un termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluționare a cererii, data expirării termenului legal de soluționare a cererii sau data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, după caz.

Față de obiectul și motivarea specifice prezentei excepții de neconstituționalitate, CCR a observat că nu este incidentă Decizia nr. 12/14.01.2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198/11.03.2020, prin care instanța de contencios constituțional a constatat că sintagma “data încheierii procesului-verbal de conciliere” din art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 este neconstituțională.

Cum și-a motivat autoarea -în esență- excepţia de neconstituţionalitate?

În opinia autoarei excepției, textul de lege criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) sub aspectul exigențelor de calitate a legii, ale art. 4 alin. (2), care reglementează egalitatea între cetățeni, ale art. 16 – Egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (2) privind accesul neîngrădit la justiție și ale art. 44 alin. (2) referitoare la garantarea proprietății private și ocrotirea în mod egal de lege, indiferent de titular.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia a susținut, în esență, că dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituționale, deoarece nu protejează drepturile și interesele unui terț în aceeași măsură cum le protejează pe cele ale beneficiarului unui act administrativ.

A expus în acest sens o ipotetică situație litigioasă cu privire la stabilirea dreptului de proprietate asupra unui bun, în care una dintre părți produce ca titlu în dovedirea pretențiilor sale un act administrativ – spre exemplu, un certificat de atestare a dreptului de proprietate -, iar cealaltă un act juridic civil – un înscris autentic, spre exemplu.

S-a susținut în acest context că prima parte poate formula oricând acțiune în nulitatea actului civil, aceasta fiind imprescriptibilă, în vreme ce a doua parte are în mod discriminatoriu limitată această posibilitate, beneficiind de termenul de un an prevăzut de norma juridică criticată.

A mai susținut că textul legal criticat poate fi apreciat ca fiind constituțional în măsura în care actul administrativ individual “comunicat” sau “luat la cunoștință” cuprinde în conținutul său elemente neechivoce, apte să permită o caracterizare concretă a dreptului sau interesului vătămat.

Dacă, însă, actul administrativ individual (de exemplu, certificatul de atestare a dreptului de proprietate) emis în favoarea unei persoane cuprinde numai câteva elemente, respectiv identificarea emitentului actului, a beneficiarului actului și o indicare echivocă a dreptului (concret, se indică numai întinderea suprafeței de teren), dar fără adresă, configurație, vecinătăți, dimensiuni ale configurației, este evident că termenul de un an este stabilit discreționar în favoarea beneficiarului actului administrativ și în detrimentul terțului căruia i se “comunică” actul. În aceste condiții, terțul, fiind în posesia terenului și având la rândul său un înscris constatator al dreptului, nu poate realiza vătămarea produsă, astfel că nu poate acționa în limita termenului de un an impus de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 decât în cazul introducerii unei acțiuni în revendicare, cum este speța în care a invocat excepția de neconstituționalitate.

În plus, s-a susținut și că sintagma “data introducerii cererii” din cuprinsul art. 11 alin. (2) este lipsită de precizie cu privire la determinarea exactă a cererii, textul criticat fiind neconstituțional și din perspectiva lipsei de claritate.

Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa?

Examinând excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, CCR a reținut că autoarea acesteia este nemulțumită chiar de instituirea unui termen de decădere în cazul acțiunilor în anulare a unui act administrativ cu caracter individual, norma legală criticată fiind considerată discriminatorie prin comparație cu cele care prevăd, pentru acțiunea în nulitate a unui act juridic civil, regimul juridic al imprescriptibilității acestora.

Dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 consacră excepția de la aplicarea termenului de prescripție stabilit la alin. (1) al aceluiași articol, în sensul că, pentru motive temeinice, cererea prin care se solicită anularea unui act administrativ individual poate fi introdusă și peste termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

În jurisprudența sa, CCR a mai analizat critici de neconstituționalitate asemănătoare cu cele din prezenta cauză, care vizează, în esență, reglementarea unor termene procedurale drept condiționări ale exercițiului accesului liber la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție.

Astfel, chiar prin Decizia Plenului CCR nr. 1/08.02.1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69/16.03.1994, CCR a reținut că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a liberului acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil și a stabilit că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat constant că dreptul de acces la justiție nu este absolut.

Curtea de la Strasbourg a reținut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, a termenelor de prescripție și a celor de decădere sau sancțiunile stabilite pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenție, acestea fiind restricții admise atât timp cât nu aduc atingere dreptului la un tribunal în substanța sa (a se vedea, de pildă, Hotărârea din 22.10.1996, pronunțată în Cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, paragrafele 51 și 52).

Cu privire la dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, CCR a reținut, prin Decizia nr. 498/06.05.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408/30.05.2008, că “instituția decăderii este specifică dreptului procesual și are natura unei sancțiuni determinate de neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul unui anumit interval de timp stabilit de lege.

Necesitatea stabilirii unor termene imperative este de necontestat, aceasta constând în nevoia de a disciplina activitatea procesuală și de a conferi stabilitate și securitate raporturilor juridice din societate. Pe de altă parte, decăderea nu este o sancțiune imuabilă, ea putând fi îndepărtată, prin cererea de repunere în termen, formulată în condițiile legii”.

CCR a mai reținut, față de critici similare, că dispozițiile analizate “se aplică în mod egal tuturor celor aflați în situația reglementată de ipoteza normei criticate, instanța fiind cea care, în funcție de temeinicia motivelor invocate, încuviințează sau nu cererea introdusă și peste termenul de 6 luni. Aceasta nu echivalează însă cu lipsa de precizie, claritate sau previzibilitate a textului legal criticat, legea instituind excepții asupra cărora instanța de judecată este chemată să hotărască. În plus, o reglementare nu poate să cuprindă toate situațiile posibile în fapt fără a avea un caracter excesiv sau rigid, astfel că judecătorul este cel care, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, decide asupra incidenței normei juridice”. (Decizia nr. 1161/17.09.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703/20 .10.2009).

Față de cele reținute în deciziile indicate, CCR a constatat  că, în lipsa unor elemente de noutate prezentate în cauză de față, aceeași soluție, de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se impune a fi menținută și în prezenta cauză.

 

www.lege5.roRapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here