Angajatorul este obligat la plata salariului când sumele de bani destinate salarizării au fost delapidate?

Reclamantul A a chemat în judecată pe pârâtul SC B SRL solicitând instanţei de judecată să oblige pârâtul să plătească reclamantului suma de 5297 lei, reprezentând drepturi salariale restante și cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În probaţiune, reclamantul a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri. 

Ce apărări concrete a formulat pârâtul în cauză?

Pârâtul a formulat întampinare ce a fost depusă la dosarul cauzei prin care acesta a solicitat respingerea cererii reclamantului A ca neîntemeiată.

Pârâtul a arătat că un aspect relevant în prezenta cauză este faptul că prejudiciul invocat  de reclamant este cauzat prin fapta personală a numitei B.A. care a sustras diferite sume  de  bani,  inclusiv  prin neacordarea unor drepturi bănești celorlalti salariați; în aceste condiții consideră că nu se face  vinovat  de  diminuarea  drepturilor  salariale  ale reclamantului, cu atât mai mult cu cât chiar acesta a fost păgubit prin conduita infracțională a fostei sale angajate.

Angajatorul a apreciat că reclamantul trebuia să se îndrepte doar împotriva persoanei  care  se  face  vinovată  de  săvârsirea  faptelor  prin  care  a  fost prejudiciat, nefiind îndeplinite nici condițiile răspunderii delictuale, nici cele ale răspunderii patrimoniale în sarcina pârâtului. 

Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat hotărârea respectivă?

Prin sentinţa civila nr. abc/27.10.2014 a fost admisă actiunea formulată de către reclamant și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5297 lei, reprezentând drepturi salariale restante și suma de 1500 lei cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a fost salariat al pârâtului, ocupând functia de informatician. Prin adresa nr. xyz/XII/1519, angajatorul a adus la cunoștința reclamantului faptul că a fost prejudiciat de către fosta angajată B.A., după cum rezultă din concluziile raportului de expertiză contabilă judiciară, cu suma indicată în cererea de chemare în judecată.

Astfel, în calitate de salariat al pârâtului, numita B.A., a cauzat un prejudiciu angajatorului, sustrăgând diferite sume de bani, inclusiv prin neacordarea unor drepturi bănesti celorlalti salariati.

Pentru această faptă numita B.A. a fost condamnată prin sentința penală nr. www/04.10.2012, fiind obligată să plătească angajatorului, în calitate de parte civilă, suma de 95387 lei cu dobândă legală. Prin decizia penală nr. 1784/R/2012 a Curții de Apel, instanța a constatat la data de 12.12.2012, printre altele, în dispozitiv recuperarea partială a prejudiciului în limita sumei de 2950 lei din totalul de 95387 lei.

Apărările formulate de pârât prin întâmpinare nu au putut fi reținute, instanța a avut în vedere în prezenta cauză că obligatia angajatorului de plată a salariului pentru munca prestată este prevăzută la art. 159 din Codul muncii. Reclamantul a fost prejudiciat prin neplata salariului de către angajator printr-o faptă a unei persoane care a actionat în calitate de salariat al pârâtului, asa încât acțiunea astfel formulată este întemeiată.

Indiferent de persoana care a creat efectiv prejudiciul reclamantului, angajatorul este direct răspunzător în conformitate cu prevederile contractului individual de muncă. Mai mult, Codul Muncii reglementează în beneficiul angajatorului, posibilitatea recuperării prejudiciului de la salariatul vinovat de producerea pagubei, în conditiile art. 254 si următoarele din Codul Muncii. În speță, fiind antrenată si răspunderea penală, angajatorul si-a valorificat dreptul, constituindu-se parte civilă în procesul penal.

În ce privește cuantumul solicitat de reclamant, instanța a reținut că în cadrul cercetării penale a fost efectuată o expertiză contabilă, care a determinat suma cu care acesta a fost prejudiciat, aceasta fiind de 5297 lei, pârâtul recunoscând la rândul său cuantumul, prin adresa nr. xyz/XII/1519.

Prin urmare, sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de art. 253 din Codul muncii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatorului, fiind dovedită fapta ilicită săvârșite de către angajator, în sensul că, în cadrul atribuțiilor de diriguire a activității angajaților și de organizare a activității instituției, acesta trebuia să supravegheze în mod permanent modul în care salariații săi cu atribuții în gestionarea patrimoniului său și în domeniul plății salariilor își îndeplinesc sarcinile care le-au fost trasate potrivit fișei postului, prejudiciul suferit de către reclamant prin recunoașterea drepturilor salariale restante, precum și raportul de cauzalitate între acestea, astfel încât culpa acestuia este prezumată în cauză. 

Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către pârât şi, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de instanţa superioara?Cum a argumentat instanța superioară hotărârea respectivă?

Da, sentinţa civilă nr. abc/27.10.2014 a instanţei de fond a fost atacată de către pârât, dar instanţa superioară a menţinut hotărârea respectivă, reţinându-se temeinicia şi legalitatea acesteia.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa superioară a avut în vedere următoarele considerente:

Motivul de apel vizând neîntrunirea tuturor conditiilor legale pentru antrenarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, pornesc de la premisa că prin fapta acestei foste angajate care a delapidat sumele reprezentând salariile angajaților, s-a creat prejudiciul solicitat de reclamant în cauză.

Instanţa superioară a constatat însă că, asa cum ambele părți au fost de acord în ședință publică, delapidarea s-a făcut din sume aparținând societății apelante, deci anterior ca acești bani, corespunzători obligației societății de plată a salariilor către angajații săi, să fie efectiv virați în contul acestor angajați. Practic, delapidarea s-a făcut cu ocazia efectuării operațiilor contabile menite să realizeze transferul bancar al sumelor din contul societății în cel al angajaților, fără însă ca acest transfer să se fi finalizat.

Ca atare, delapidate au fost practic fondurile societății, iar nu salariul reclamantului.

Așa fiind, reclamantul nu a fost el însuși victima infracțiunii de delapidare, pentru a avea deschisă opțiunea între acțiunea întemeiată pe răspunderea delictuală și cea întemeiată pe răspunderea contractuală.

Practic, societatea nu a comis nici un delict împotriva acestuia, iar delictul comis de numita B.A. nu l-a vizat pe acesta, nefiind nici o legătură directă între infracțiunea comisă și reclamantul intimat.

În mod evident, și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului se antrenează atunci când prepusul îi cauzează unui terț un prejudiciu, iar nu când prepusul îi cauzează comitentului său un prejudiciu, asa cum este cazul în speța de față.

Delapidând din fondurile societătii, practic, angajata nu a adus nici o atingere patrimoniului reclamantului. Ca atare, orice discuție despre întrunirea condițiilor legale pentru antrenarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului sunt lipsire de legătură cu cauza, nefiind cazul unui prejudiciu astfel creat.

Cu alte cuvinte, din perspectiva reclamantului intimat, este indiferent momentul când și fondurile din care fosta angajată a delapidat, atâta timp cât acestea nu au fost ale sale.

Din punctul său de vedere, relevant este doar a se verifica dacă salariile i-au fost achitate integral de către angajator, ceea ce chiar angajatorul a recunoscut că nu a făcut, cu explicația că din aceste sume, o parte au fost delapidate de fosta sa angajată.

Cazul fortuit pe care îl invocă apelantul aduce în discuție problema riscului contractului, actuală atunci când o parte este pusă în imposibilitate de a-și îndeplini obligațiile contractuale, or, în discutie fiind bunuri de gen, adică bani, se aplică regula genera non pereunt (bunurile de gen nu pier). Ca atare, nu se poate afirma că apelantul ar fi fost pus în imposibilitate de a plăti integral salariul reclamantului intimat datorită săvârșirii infracțiunii de delapidare căreia i-a fost victimă, întrucât nu avea decât să plătească cu alte sume decât cele inițial destinate acestui scop și care au fost delapidate.

Apare deci ca nepertinentă susținerea apelantului cum că și-a îndeplinit cu suficientă măsură obligația de diligență si prudență, ca și argumentele întemeiate pe dreptul angajatului la demnitate în muncă, fiind nerelevante pentru salariat aceste aspecte, tocmai pentru că nu din patrimoniul acestuia s-a delapidat suma.

Instanţa superioară a subliniat, ca un argument subsidiar, și faptul că angajatorul, prin adresa nr. 1069/XII/307/06.02.2013 a recunoscut faptul că datorează suma solicitată prin acțiune intimatului reclamant, învederând doar că nu poate face plata de îndată, ci după ce suma va fi fost recuperată de la persoana vinovată.

Ai nevoie de Codul Muncii? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF, de AICI!

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu