Prin adoptarea noului Cod fiscal, a fost reglementată posibilitatea ajustării bazei de impozitare şi pentru creditorii a căror creanţă a fost ştearsă ca urmare a aprobării unui plan de reorganizare. Noua soluţie legislativă se aplică, însă, doar pentru viitor. Din această perspectivă vă invităm să vedeţi studiul de caz de mai jos.
Cazul de faţă priveşte situaţia unui creditor în raport cu debitorul aflat în insolvenţă, şi anume dreptul la ajustarea bazei de impozitare pentru creditorii care nu îşi pot recupera creanţa.
Societatea despre care vorbim a formulat recurs împotriva unei sentinţe civile prin care acţiunea formulată de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, prin care se solicita constatarea dreptului de ajustare a bazei de impozitare aferentă facturilor emise, constatarea dreptului de a obţine restituirea/compensarea taxei pe valoarea adăugată aferentă acestor facturi şi obligarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la restituirea acestor sume, a fost respinsă ca neîntemeiată.
În cazul de faţă, creditorul a apreciat că situaţia obiectivă se întemeia pe efectele reorganizării, astfel cum au reglementate de art. 102 şi art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, potrivit cărora creanţele creditorilor, care sunt prevăzute la plată prin planul de reorganizare, să fie şterse. În cazul de faţă, debitorul a ieşit cu succes din reorganizare şi îşi desfăşoară în continuare activitatea, însă creanţa autoarei excepţiei de neconstituţionalitate a fost ştearsă. Firma creditoare mai arată că 15% dintre creditorii debitorului redresat au decis cu privire la cuantumul a 85% din creanţe.
După cum apreciază societatea nemultumită, tratamentul discriminatoriu a apărut ca urmare a evoluţiilor legislative. Astfel, când a fost adoptat Codul fiscal 2003 şi s-a prevăzut posibilitatea creditorilor care nu îşi mai puteau recupera creanţa, ca urmare a falimentului debitorului, să ajusteze baza de impozitare, nu exista în legea insolvenţei posibilitatea eliminării unor creanţe prin planul de reorganizare. Această posibilitate a apărut abia în anul 2004, însă Codul fiscal a rămas în aceeaşi variantă până în anul 2015, când legiuitorul a corectat această inechitate prin adoptarea noului Cod fiscal 2015, prin care a reglementat posibilitatea ajustării bazei de impozitare şi pentru creditorii a căror creanţă a fost ştearsă ca urmare a aprobării unui plan de reorganizare. Însă noua soluţie legislativă se aplică doar pentru viitor. Drept urmare creditorul care s-a considerat nedreptăţit a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, pentru ca instanţa constituţională să corecteze situaţia pentru trecut.
Autoarea criticii de neconstituţionalitate a mai apreciat că prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile art. 56 din Constituţie privind justa aşezare a sarcinilor fiscale. În acest sens susţine că TVA este o taxă pe consum suportată de consumatorul final, însă, în cauză, este singura situaţie în care un intermediar este pus, prin efectul legii şi cu girul judecătorului-sindic, să suporte această sarcină fiscală. Prin urmare, faptul că creditorul a avansat către stat TVA, taxă pe care nu a încasat-o niciodată şi pe care nu şi-o mai poate recupera de la debitor, nu poate reprezenta o expresie a justei aşezări a sarcinilor fiscale.
Drept urmare, autoarea criticii de neconstituţionalitate a solicitat admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, şi constatarea că art. 138 lit. d) din Codul fiscal 2003 este constituţional doar în măsura în care permite şi creditorilor ale căror creanţe au fost şterse printr-un plan de reorganizare să beneficieze de ajustarea bazei de impozitare.
Ce constată completul CCR?
În primul rand, Curtea şi-a asumat să se pronunţe pe dispoziţii din vechiul Cod fiscal care, deşi abrogate, continuă să producă efecte juridice.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 138 lit. d) din Codul fiscal din 2003, ajustarea bazei de impozitare este permisă exclusiv în situaţia falimentului debitorului, din momentul pronunţării unei hotărâri definitive şi irevocabile de închidere a procedurii insolvenţei, conform dispoziţiilor legale cuprinse în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
În ceea ce priveşte ştergerea creanţelor creditorilor prin aprobarea planului de reorganizare a debitorului, Curtea reţine că adoptarea unui plan de reorganizare cu excluderea anumitor creanţe de la posibilitatea de a mai fi satisfăcute este prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 85/2006 în cazurile în care, astfel cum reiese dintr-o evaluare a patrimoniului debitorului ajuns în stare de insolvenţă, se constată că acele creanţe oricum nu ar fi satisfăcute nici prin procedura lichidării judiciare, ca urmare a rangului şi a ordinii de preferinţă.
Analizând însă critica autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că aceasta vizează completarea textului legal criticat în sensul includerii, pe lângă creditorii ai căror debitori au intrat în faliment, a unei noi categorii de creditori care să poată cere ajustarea bazei de impozitare. Astfel, prin modul de formulare a criticilor de neconstituţionalitate în prezenta cauză, autoarea excepţiei tinde spre modificarea textului legal criticat în sensul de a reglementa şi situaţia creditorilor a căror creanţă a fost ştearsă prin planul de reorganizare confirmat de a putea cere, în temeiul art. 138 lit. d) din Codul fiscal, ajustarea bazei de impozitare.
Or, a arătat completul CCR, critica cu un atare obiect excedează competenţei Curţii Constituţionale, care, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului de constituţionalitate. Astfel, Curtea Constituţională nu are competenţa de a crea noi norme legale prin completarea unui text legal deja existent, ci doar să verifice conformitatea normelor existente cu exigenţele constituţionale şi să constate constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea acestora. De altfel, critica vizează şi o problemă de corelare legislativă, autoarea excepţiei făcând comparaţie între două legi fiscale care se succed în timp, respectiv între vechiul şi noul Cod fiscal.
Pe aceste considerente, cu majoritate de voturi, completul CCR a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 138 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Pronunţată în şedinţa di
n data de 24 martie 2016, Decizia nr. 162/2016 a fost publicată în Monitorul oficial nr. 400/2016.
O opinie separată
În dezacord cu soluţia majoritară, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 138 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, judecătorul Daniel Morar a apreciat că excepţia trebuia admisă. Din considerentele pe care nu le reluăm aici dar care se regăsessc în aceeaşi decizie, autorul opiniei separate a apreciat, în final, că singura autoritate care poate interveni pentru corectarea acestei situaţii, având în vedere că norma criticată era deja abrogată, dar aplicabilă litigiului, este Curtea Constituţională, care, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, trebuia să admită excepţia în sensul că baza de impozitare trebuie redusă atât pentru creditorii ale căror creanţe nu se mai pot încasa ca urmare a falimentului debitorului, cât şi pentru creditorii ale căror creanţe au fost şterse ca urmare a aprobării unui plan de reorganizare.
Ai nevoie de Codul fiscal? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF, de AICI!
