20 Septembrie, 2019

Accident auto: cum vrea să scape asiguratorul

Într-o cauza judecată în Portugalia, instanţa s-a adresat Curţii Europene de Justiţie cu întrebări preliminare pentru a clarifica dacă dreptul portughez este pus de acord cu reglementările comunitare privind sancţiunea cu nulitate absolută la un contract de asigurare încheiat în baza unor declaraţii false făcute cu privire la identitatea proprietarului unui autovehicul şi la cea a conducătorului obişnuit al acestuia. 

Situaţia de fapt din cauza principală şi întrebarea preliminară

Într-un accident rutier au fost implicaţi, pe de o parte, un autovehicul condus de domnul Teixeira Pereira şi care aparţinea doamnei Crystello Pinto Moreira Pereira şi, pe de altă parte, o motocicletă condusă de proprietarul sau, domnul Seemann. Accidentul a cauzat moartea conducătorilor celor două vehicule.

Societea elveţiană Caisse Suisse de Compensation a introdus o acţiune în justiţie împotriva Fundo de Garanţia Automóvel şi împotriva doamnei Crystello Pinto Moreira Pereira, solicitând rambursarea sumei de 285.980,54 de euro, plătită membrilor familiei asiguratului său, domnul Seemann.

Pârâtele menţionate au ridicat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât la dată accidentului exista un contract de asigurare valabil încheiat cu societatea de asigurări denumită în prezent Fidelidade – Companhia de Seguros (denumită în continuare „asigurătorul”), care acoperea răspunderea civilă privind autovehiculul. Chemată să intervină în cauză, această societate a susţinut că contractul de asigurare de răspundere civilă auto nu era valabil întrucât asiguratul a declarat în mod fals, la dată încheierii contractului, că era proprietarul şi conducătorul obişnuit al vehiculului.

 Instanţa de fond s a pronunţat în sensul că contractul de asigurare era lipsit de validitate, iar această nevaliditate era opozabilă victimelor. Sesizat în apel, Curtea de apel din Porto, Portugalia (Tribunal da Relação de Porto) a hotărât că acest contract nu era valabil, însă această lipsă de validitate nu era opozabilă victimelor. Asigurătorul a formulat recurs împotriva hotărârii Curţii de apel din Porto în faţa Curţii Supreme de Justiţie (Supremo Tribunal de Justiça), invocând nulitatea absolută a contractului de asigurare în cauză şi caracterul opozabil al acestei nulităţi faţă de victimă, domnul Seemann, şi faţă de Caisse Suisse de Compensation.

 În ceea ce priveşte interpretarea Primei, a celei de A doua şi a celei de A treia directive referitoare la asigurarea auto, instanţa de trimitere consideră că există îndoieli cu privire la aspectul opozabilitătii faţă de victime a nulităţii absolute a contractului de asigurare, precum cea menţionată la articolul 428 alineatul 1 din Codul comercial portughez.

În aceste condiţii, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze CJUE următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă, articolul 2 alineatul (1) din [A doua directivă] şi articolul 1 din [A treia directivă] se opun unei legislaţii naţionale care sancţionează cu nulitatea absolută un contract de asigurare ca urmare a unor declaraţii false făcute cu privire la proprietarul autovehiculului şi la identitatea conducătorului sau obişnuit, întrucât contractul a fost încheiat de o persoană care nu are niciun interes economic în circulaţia vehiculului şi cu intenţia subiacentă frauduloasă a persoanelor interesate (asiguratul, proprietarul vehiculului şi conducătorul sau obişnuit) de a obţine acoperirea riscurilor derivate din circulaţia vehiculului prin (i) încheierea unui contract pe care asigurătorul nu l ar fi încheiat dacă ar fi avut cunoştinţă de identitatea asiguratului şi prin (îi) achitarea unei prime de asigurare mai mici decât cea datorată în mod normal în funcţie de vârsta conducătorului obişnuit?”

Analizând intrebarile cu care a fost sesizată, Curtea a apreciat că împrejurarea că un vehicul a fost condus de o persoană care nu este înscrisă în poliţa de asigurare referitoare la acest vehicul nu poate permite să se considere că acesta nu este asigurat în sensul articolului 1 alineatul (4) al treilea paragraf din A două directivă.

Iată răspunsul formal la întrebările preliminare ce au fost adresate Curţii de Justiţie a UE:
Articolul 3 alineatul (1) din Directiva nr. 166/1972 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi şi articolul 2 alineatul (1) din A două Directivă nr. 5/1984 privind apropierea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale care ar avea ca efect că, în împrejurări precum cele din cauza principală, nulitatea unui contract de asigurare de răspundere civilă auto care rezultă din declaraţiile false iniţiale făcute de asigurat cu privire la identitatea proprietarului şi a conducătorului obişnuit al vehiculului în cauză sau din împrejurarea că persoană în contul sau în numele căreia a fost încheiat acest contract de asigurare nu avea niciun interes economic în încheierea contractului menţionat să fie opozabilă faţă de terţii victime.

Cauza C 287/16, din 20 iulie 2017, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă de Justiţie, Portugalia), prin decizia din 4 mai 2016, primită de Curte la 23 mai 2016, în procedura Fidelidade Companhia de Seguros SA împotriva Caisse Suisse de Compensation, Fundo de Garanţia Automóvel şi alţii.

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu