De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 329/23.04.2020  a fost publicată Decizia CCR nr. 857/17.12.2019 și menţionăm faptul că, potrivit art.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 23.04.2020) decizia CCR  este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că  prevederile art. 35 teza a doua din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 857/17.12.2019 ?

Art. 35 teza a doua din Codul de procedură civilă  “[Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept]. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.

Cum și-a motivat autoarea -în esență- excepţia de neconstituţionalitate ?

În opinia autoarei excepției, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a arătat că textul de lege criticat îngrădește accesul liber la justiție, ținând cont de interpretarea instanței de fond care a respins ca inadmisibilă acțiunea în constatare pe motiv că legea a prevăzut o cale prin care partea putea cere realizarea dreptului. S-a susținut că prevederile de lege supuse controlului sunt neconstituționale în cazul în care o cerere de chemare în judecată trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă pentru simplul motiv că legea prevedea la un moment de timp diferit de momentul formulării cererii o cale pentru realizarea dreptului, dar care nu este posibilă în mod efectiv. S-a precizat că, în cauză, prin acțiunea formulată, s-a solicitat instanței de fond constatarea împlinirii termenului de prescripție în ceea ce privește un contract de credit, dar cererea a fost respinsă ca inadmisibilă, motivat de faptul că, în abstract, legea prevede o altă cale pentru realizarea dreptului, și anume contestația la executare, dar care nu este posibilă la momentul formulării cererii, nefiind vizată legalitatea unui act de executare, ci încetarea puterii executorii a titlului executoriu. Astfel, în mod concret, nu există nicio cale legală prin care instanța de judecată să poată verifica dacă într-adevăr, în ceea ce privește titlul executoriu constând în contractul de credit, dreptul de a obține executarea silită este prescris. Ca atare, s-a susținut că dispozițiile art. 35 din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale în măsura în care, prin aplicarea lor, poate fi respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, fără a exista și fără a fi indicată calea legală pe care justițiabilul o poate parcurge în concret pentru realizarea dreptului.

Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa?

Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a observat că, în jurisprudența sa, a analizat soluția legislativă similară cuprinsă în art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, prin raportare la critici asemănătoare. Astfel, prin Decizia nr. 662/11.05.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398/16.06.2010, și Decizia nr. 754/01.06.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468/07.07.2010, CCR a observat că acțiunea în constatare, numită și în recunoașterea dreptului sau în confirmare, reprezintă o acțiune prin care reclamantul solicită instanței să constate existența unui drept al său sau inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa. Pentru exercitarea acțiunii în constatare este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să justifice un interes și prin acțiune să nu urmărească contestarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt. CCR a arătat că o particularitate importantă a acțiunii în constatare rezidă în caracterul său preventiv, scopul exercitării sale fiind acela de a preîntâmpina contestarea unui raport juridic. Legiuitorul a instituit principiul subsidiarității acțiunii în constatare în raport cu acțiunea în realizarea dreptului. Caracterul subsidiar și limitat al acestei acțiuni constituie expresia voinței legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiție să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcată cu două acțiuni paralele: una în constatare și una în realizarea dreptului.

Autoarea excepției de neconstituționalitate a susținut că prevederile de lege criticate încalcă dispozițiile art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție în măsura în care, prin aplicarea acestora, poate fi respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, fără a exista și fără a fi indicată calea legală pe care justițiabilul o poate parcurge în concret pentru realizarea dreptului.

Față de această critică, CCR a reținut că, stabilind că acțiunea în constatarea existenței dreptului sau a inexistenței unui drept potrivnic este inadmisibilă dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, art. 35 teza a doua din Codul de procedură civilă nu face altceva decât să confirme posibilitatea persoanei interesate de a se adresa instanțelor judecătorești competente, dând expresie dreptului de acces liber la justiție.

Textul de lege criticat dă prevalență realizării efective a dreptului, fie prin intermediul justiției, fie pe cale administrativă sau prin “orice altă cale prevăzută de lege”. Reglementarea criticată este de natură să confere astfel eficiență actului jurisdicțional, soluția legislativă în discuție având ca finalitate evitarea declanșării unui eventual nou proces în care, după constatarea existenței dreptului, să se solicite ulterior, pe cale separată, și realizarea acestuia. Având în vedere că, la nivel legal, există mecanisme procedurale prin care persoanele care pretind că sunt titulari ai unui drept au posibilitatea să și-l realizeze în mod efectiv, prevederile de lege supuse controlului de constituționalitate încurajează justițiabilii să uzeze de acestea și să urmărească însăși realizarea dreptului, nu doar constatarea existenței acestuia. Aceasta, deoarece simpla constatare a existenței unui drept permite perpetuarea unor situații conflictuale, de natură să necesite intervenția instanțelor judecătorești. Or, o astfel de atitudine procesuală ar conduce la încărcarea inutilă a rolului instanțelor și la trenarea clarificării situațiilor potențial litigioase.

În cauza de față, aflată în etapa procesuală a apelului, prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea în constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită, apreciind că reclamanta putea cere însăși realizarea dreptului, legea prevăzând o altă cale ce putea fi utilizată pentru verificarea împlinirii prescripției dreptului de a cere executarea silită, respectiv contestația la executare împotriva actelor de executare efectuate în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor de creanță izvorâte dintr-un contract de credit bancar.

Față de cele arătate, CCR a constatat că textul de lege criticat nu îngrădește accesul liber la justiție, ci, dimpotrivă, îi oferă persoanei interesate posibilitatea să își valorifice pe deplin acest drept garantat la nivel constituțional. Aprecierea cu privire la existența căii legale de realizare a dreptului aparține exclusiv instanțelor sesizate cu soluționarea acțiunilor în constatare, urmând să fie analizată de la caz la caz, în funcție de împrejurările specifice cauzei. Este adevărat că, uneori, în practică, ridică dificultăți problema de a stabili dacă partea are sau nu la îndemână calea unei cereri în realizarea dreptului. Astfel, dacă o acțiune în constatare ar fi admisibilă atunci când debitorul solicită, înainte de declanșarea executării silite, să se constate că a intervenit prescripția dreptului creditorului de a cere și obține executarea silită, o eventuală contestație la executare ar urma să fie respinsă ca prematură, deci debitorul nu are la îndemână o cerere în realizare decât după ce s-a declanșat executarea silită. Or, în cauza de față, așa cum rezultă din dosarul cauzei, împotriva debitoarei s-a pornit executarea silită, în cursul căreia putea formula contestație la executare, în soluționarea căreia ar fi putut să invoce excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită. Instanțele judecătorești rămân însă suverane în ceea ce privește aprecierea referitoare la existența, în fiecare caz în parte, a unei căi procesuale de realizare a dreptului, care să prevaleze asupra acțiunii în constatarea acestuia.

www.lege5.roRapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României

LEAVE A REPLY

Adaugă comentariu!
Adaugă nume aici