De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.  674/29.07.2020  a fost publicată Decizia CCR nr. 192/28.05.2020 și menţionăm faptul că, potrivit art.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 29.07.2020) decizia CCR  este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 249 alin. (1) și ale art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Care este conținutul textelor legale menționate de CCR în Decizia nr.  192/28.05.2020 ?

Art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală:”Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.”;

Art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală: “Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond.”

Cum și-a motivat autoarea -în esență- excepţia de neconstituţionalitate?

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia a susținut, în esență, că dispozițiile art. 249 alin. (1) și ale art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă egalitatea în drepturi, dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate privată, întrucât nu reglementează posibilitatea ridicării măsurilor asigurătorii atunci când nu mai subzistă condițiile avute în vedere la luarea acestora.

Astfel, a considerat că legiuitorul a fost preocupat doar de stabilirea procedurii de instituire a sechestrului asigurător și nu există nicio dispoziție expresă care să prevadă procedura de ridicare a măsurii atunci când dispare rațiunea pentru care aceasta a fost instituită. A susținut că, din cauza acestei carențe legislative, există situații în care, deși inculpatul consemnează la dispoziția organelor judiciare suma necesară acoperirii prejudiciului ori achită integral contravaloarea acestuia, măsura asigurătorie se menține. A considerat că, dacă au fost reglementate situațiile în care se impune luarea unei măsuri asigurătorii, legea trebuie să prevadă și posibilitatea ridicării acesteia atunci când rămâne fără obiect, ca urmare a achitării contravalorii prejudiciului sau a consemnării la dispoziția organelor judiciare a sumei necesare. A arătat că dispozițiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează un drept limitat al suspectului sau al inculpatului de a face contestație într-un termen scurt (de numai 3 zile) și doar în ceea ce privește luarea măsurii asigurătorii (de către procuror) și modul de aducere la îndeplinire a acesteia.

Or, este posibil ca o măsură asigurătorie să fie temeinică și legală la momentul instituirii ei, dar, ulterior, ca urmare a intervenirii unei cauze obiective, să nu se mai justifice și să se impună ridicarea ei.

Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa?

Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a constatat că dispozițiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare.

Astfel, prin Decizia nr. 761/13.12.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140/23.02.2017, CCR a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, reținând în considerente (paragrafele 18-24) că normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înființate de organele penale – cu privire la cazul particular al desființării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii – se completează cu dispozițiile procesual civile, în temeiul prevederilor art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispozițiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziții contrare.

Astfel, prin decizia mai sus menționată, CCR a constatat că normele procesual civile, spre deosebire de normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii, reglementează atât desființarea de drept a sechestrului asigurător [art. 955 din Codul de procedură civilă, în caz de nedepunere a cauțiunii în ipotezele reglementate de art. 953 alin. (1) și (3) din același cod], cât și instituția ridicării sechestrului asigurător [art. 957 alin. (1) din Codul de procedură civilă].

Așadar, potrivit dispozițiilor art. 957 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dacă debitorul va da în toate cazurile o garanție îndestulătoare, instanța va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător.

În aceste condiții, CCR a reținut că legea procesual civilă reglementează pentru debitor un remediu eficient pentru ridicarea măsurii sechestrului asigurător, și anume în cazul în care dă o garanție – reală sau personală – îndestulătoare. Astfel, dacă se va constitui la dispoziția creditorului o asemenea garanție, debitorul este îndreptățit să formuleze o cerere prin care să solicite ridicarea sechestrului; așadar, bunurile sale vor fi scoase de sub măsura indisponibilizării.

Cât privește poprirea asigurătorie, conform prevederilor art. 971 alin. (1) din Codul de procedură civilă, soluționarea cererii, executarea măsurii, desființarea și ridicarea popririi asigurătorii se vor efectua potrivit dispozițiilor art. 954-959 din același cod, care se aplică în mod corespunzător, așa încât condițiile înființării popririi asigurătorii, ca și cele privind ridicarea acesteia sunt cele prevăzute la sechestrul asigurător, anterior menționate.

Prin Decizia nr. 761/13.12.2016, mai sus citată, CCR a constatat, totodată, că normele procesual civile reglementează și un alt mijloc legal prin care debitorul sau terțul garant poate obține desființarea măsurilor asigurătorii, împiedicând valorificarea bunurilor la care acestea se referă, și anume “depunerea cu afectațiune specială”. Potrivit prevederilor art. 721 alin. (1) din Codul de procedură civilă, până la adjudecarea bunurilor scoase la vânzare silită, debitorul sau terțul garant poate obține desființarea măsurilor asigurătorii ori de executare, consemnând la unitatea prevăzută de lege, la dispoziția executorului judecătoresc, întreaga valoare a creanței, cu toate accesoriile și cheltuielile de executare, și depunând dovada de consemnare la executorul judecătoresc. Așadar, prin efectuarea depunerii cu afectațiune specială, măsurile asigurătorii instituite încetează.

De asemenea, Codul de procedură civilă reglementează, în cuprinsul dispozițiilor art. 751, situațiile în care debitorul are posibilitatea fie de a opri executarea silită prin împiedicarea aplicării sechestrului, fie de a obține ridicarea sechestrului în cazul în care a fost deja instituit.

Cele două cazuri de împiedicare/ridicare a sechestrului prevăzute de art. 751 din Codul de procedură civilă sunt următoarele: a) debitorul plătește creanța, inclusiv accesoriile și cheltuielile de executare, în mâinile creditorului sau reprezentantului său având procură specială; b) debitorul face depunerea cu afectațiunea specială prevăzută la art. 721 alin. (1) și predă executorului recipisa de consemnare.

Similar, în cazul popririi, prevederile art. 784 alin. (6) din Codul de procedură civilă reglementează situația în care măsura indisponibilizării sumelor de bani sau a bunurilor mobile incorporale poprite poate înceta, respectiv în cazul în care debitorul consemnează, cu afectațiune specială, toate sumele pentru acoperirea cărora a fost înființată poprirea, la dispoziția executorului judecătoresc, în condițiile prevăzute la art. 721.

În acest caz, debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc, care îl va înștiința de îndată pe terțul poprit, acesta fiind astfel obligat să deblocheze conturile debitorului sau bunurile mobile incorporate ale acestuia. Practic, pentru ca debitorul să evite o pagubă în patrimoniul său, legiuitorul i-a recunoscut posibilitatea de a consemna cu afectațiune specială întreaga valoare a creanței la dispoziția executorului, înmânându-i acestuia dovada consemnării.

Așadar, având în vedere că normele procesual civile precitate reglementează cu privire la desființarea măsurilor asigurătorii, la cerere, în ipotezele în care debitorul dă o garanție îndestulătoare, face depunerea cu afectațiune specială ori plătește creanța, inclusiv accesoriile, CCR a constatat că, în măsura în care se face aplicarea acestora în materie penală, suspectul/inculpatul față de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii poate solicita, pe parcursul procesului penal, desființarea (ridicarea/încetarea) respectivei măsuri, dreptul de acces la justiție și dreptul la apărare fiind astfel garantate.

De altfel, cât privește poprirea asigurătorie, CCR a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (2) din Codul de procedură penală, sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părții responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit, poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziția organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadență, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de cameră preliminară ori instanței de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare.

Așadar, după identificarea de către organul de executare a terțului poprit și comunicarea către acesta a unei copii după ordonanța sau încheierea prin care s-a instituit poprirea, terțul poprit are obligația de a se conforma de îndată acestei dispoziții, în sensul indisponibilizării sumelor datorate debitorului. După indisponibilizarea sumelor scadente, terțul are obligația de a consemna sumele de bani pe numele suspectului/inculpatului sau al părții responsabile civilmente, dar la dispoziția organului judiciar care a dispus măsura ori a organului de executare, fiind fixat în acest sens un termen de maximum 5 zile de la scadența sumelor de bani. Organului judiciar care a dispus măsura ori care a pus-o în executare i se comunică de către terț acele recipise prin care se face dovada sumelor de bani, termenul de comunicare fiind de maximum 24 de ore. În acest mod, organul judiciar ori organul de executare poate aprecia momentul în care sumele astfel consemnate îndestulează suma a cărei garantare de plată se urmărește prin poprirea instituită, astfel încât din oficiu sau la cerere să poată ridica poprirea asupra sumelor datorate ulterior. Așadar, CCR a reținut că, ulterior înființării popririi, se poate ajunge la ridicarea acesteia, din oficiu – de către organul judiciar sau organul de executare – sau la cererea debitorului poprit, în ipotezele în care datoria a fost stinsă prin plată de către terțul poprit ori datoria a fost stinsă prin plată chiar de către debitor, în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă, menționate anterior.

În același sens sunt și Decizia nr. 20/19.01.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269/08.04.2016, și Decizia nr. 28/20.01.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155/01.03.2016.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, pronunțată de CCR prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce privește dispozițiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, față de care nu au fost formulate critici distincte.

Având în vedere cele arătate mai sus, dispozițiile art. 249 alin. (1) și ale art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici celorlalte texte din Legea fundamentală și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate de autoarea excepției, și anume prevederilor art. 11 alin. (1) și (2), ale art. 16, ale art. 20, ale art. 44 alin. (1) și (2) teza întâi din Constituție și prevederilor art. 6 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul adițional la Convenție.

www.lege5.roRapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României

       

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here