Contestația la executare. Despre cheltuielile pentru xerocopierea actelor dintr-un dosar de executare

De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.  476/04.06.2020  a fost publicată Decizia CCR nr. 137/12.03.2020 și menţionăm faptul că, potrivit art.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 04.06.2020) decizia CCR  este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 717 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 137/12.03.2020?

Obiectul excepției de neconstituționalitate l-a reprezentat, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 717 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă. În realitate, din motivarea excepției de neconstituționalitate, s-a observat că instanța autoare a acesteia vizează întregul alineat. Ca atare, CCR a analizat constituționalitatea art. 717 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care are următoarea redactare: „(2) Instanța sesizată va solicita de îndată executorului judecătoresc să îi transmită, în termenul fixat, copii certificate de acesta de pe actele dosarului de executare contestate, dispozițiile art. 286 fiind aplicabile în mod corespunzător, și îi va pune în vedere părții interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea”.

Cum și-a motivat autoarea, instanța de judecată -în esență- excepţia de neconstituţionalitate, ridicată din oficiu ?

În opinia instanței autoare a excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată din oficiu, în cursul soluționării contestației la executare formulate împotriva unei încheieri de reluare a executării silite și a unei publicații de vânzare. Din cele reținute în încheierea de sesizare a CCR, rezultă că, deși contestatorului i s-a pus în vedere să achite contravaloarea copiilor dosarului de executare, acesta nu și-a îndeplinit obligația, astfel că executorul judecătoresc a refuzat constant să transmită instanței aceste copii și a condiționat depunerea lor de plata de către contestator a contravalorii lor. În cele din urmă, executorul judecătoresc a depus copiile de pe dosarul de executare după ce instanța de judecată a dispus sancționarea sa cu amendă judiciară.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut, în esență, că se încalcă accesul liber la justiție, întrucât executorul judecătoresc poate să refuze înaintarea copiilor de pe dosarul de executare către instanța de judecată, în cazul în care contestatorul nu achită contravaloarea fotocopierii, ceea ce împiedică judecarea contestației la executare.

Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa?

Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a reținut că în cadrul raporturilor de drept civil regula generală o constituie îndeplinirea de bunăvoie a obligațiilor stabilite prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu. Însă în cazul în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația instituită în sarcina sa, legislația procedural civilă permite ducerea la îndeplinire a acesteia prin intermediul executării silite.

În cadrul acestei etape procesuale, persoanele interesate sau vătămate prin executare pot face contestație împotriva diverselor acte efectuate în cursul sau în legătură cu executarea silită. Așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 610 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 21 noiembrie 2019, paragraful 12, natura juridică a contestației la executare este cea a unei acțiuni civile de tip special, întrucât nu urmărește recunoașterea unui drept propriu în contradictoriu cu o altă persoană, ci înlăturarea măsurilor nelegale și prejudiciabile intervenite în faza executării silite.

Referitor la procedura de judecată a contestației la executare, CCR a observat, prin decizia menționată, paragraful 13, că aceasta se desfășoară după procedura prevăzută de Codul de procedură civilă pentru judecata în primă instanță, care se aplică în mod corespunzător. Prin urmare, ca regulă, dispozițiile care reglementează judecata în primă instanță în procedura de drept comun au vocația să se aplice la soluționarea contestației la executare dacă nu contravin normelor speciale din materia contestației la executare sau altor norme speciale din materia executării silite.

Una dintre normele cu caracter special pentru judecarea contestației la executare o constituie cea reglementată de art. 717 alin. (2) din Codul de procedură civilă, criticată în prezenta cauză. Potrivit acestei prevederi legale, instanța sesizată cu contestația la executare va solicita de îndată executorului judecătoresc să îi transmită, în cadrul termenului fixat, copii certificate de pe actele dosarului de executare și îi va pune în vedere părții interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut, în esență, că se încalcă accesul liber la justiție, întrucât executorul judecătoresc poate să refuze înaintarea copiilor de pe dosarul de executare către instanța de judecată, în cazul în care contestatorul nu achită contravaloarea fotocopierii, ceea ce împiedică judecarea contestației la executare.

CCR a constatat că nu poate fi reținută o astfel de critică, textul de lege criticat nefiind de natură, prin el însuși, să conducă la intervenirea situației prezentate. Instanța autoare a excepției de neconstituționalitate a circumscris controlul de constituționalitate doar la teza finală a art. 717 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Pentru a deduce consecințele pe care le poate produce, aceasta trebuie însă integrată în ansamblul textului, pentru a înțelege logica reglementării.

Astfel, instanța învestită cu soluționarea contestației la executare va solicita de îndată executorului judecătoresc să îi transmită copii certificate de pe actele dosarului de executare contestate, stabilind și un termen în acest scop. Concomitent, judecătorul îi va pune în vedere și părții interesate – care, de regulă, este contestatorul – să achite cheltuielile ocazionate de fotocopiere și transmiterea copiilor. Susținerea referitoare la pretinsa încălcare a dreptului de acces liber la justiție nu este întemeiată, întrucât prevederile de lege nu justifică refuzul executorului judecătoresc de a efectua fotocopiile și de a le transmite instanței dacă nu este achitată contravaloarea acestora.

Obligația executorului judecătoresc este distinctă de obligația de acoperire a cheltuielilor pentru îndeplinirea acesteia, care cade în sarcina persoanei interesate. Executorul judecătoresc trebuie să ducă la îndeplinire cele dispuse de instanță, textul de lege criticat nefiind altceva decât o particularizare la etapa contestației la executare a prevederilor art. 298 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care instituie obligația autorității sau instituției publice de a prezenta, la cererea instanței, înscrisul necesar soluționării cauzei, dacă acesta se găsește în păstrarea sa.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011, executorul judecătoresc este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public. În ceea ce privește statutul executorilor judecătorești, CCR a constatat, în jurisprudența sa, că aceștia acționează în interesul unei bune administrări a justiției, reprezentând un organ auxiliar al acesteia, care are rolul de a pune în practică hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești (a se vedea Decizia nr. 572 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 18 ianuarie 2018, paragraful 16).

Prin urmare, este justificată și prevederea legală cuprinsă în teza finală a textului de lege criticat, care obligă partea interesată la achitarea cheltuielilor în discuție. Nu se poate vorbi despre un interes economic al executorului judecătoresc care să fie satisfăcut prin acoperirea sumelor corespunzătoare fotocopierii și transmiterii dosarului de executare, ci despre o colaborare a acestuia cu autoritatea judecătorească, ce contribuie la realizarea efectivă a actului jurisdicțional, ale cărui cheltuieli trebuie să fie suportate de justițiabil. Sarcina la care este supusă partea interesată nu este una excesivă, ci se înscrie în paradigma potrivit căreia accesul la justiție este liber, dar nu și întotdeauna gratuit.

Pe de altă parte, nici executorul judecătoresc nu este îndreptățit să refuze îndeplinirea obligației impuse de instanță, condiționând-o de achitarea prealabilă a cheltuielilor implicate de aceasta, întrucât își poate recupera sumele cuvenite de la partea interesată în cadrul procedurii execuționale. Judecătorul cauzei dispune, totodată, de pârghii procedurale prin care să contracareze acest eventual refuz, cea mai eficientă fiind aplicarea amenzii judiciare pentru neîndeplinirea obligației impuse de instanță, mecanism utilizat de altfel cu succes chiar în litigiul în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate.

Prin urmare, nu poate fi incidentă cauza de suspendare a procesului prevăzută de art. 242 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia, atunci când constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului (în speță, contestatorul), prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecății, judecătorul poate suspenda judecata. Aceasta, deoarece neachitarea contravalorii copiilor nu justifică refuzul executorului de a prezenta dosarul de executare în fotocopii certificate, astfel că procesul poate continua netulburat, în considerarea unei desocotiri ulterioare între executorul judecătoresc și partea care trebuia să achite aceste cheltuieli. Așadar, textul de lege criticat nu creează condițiile suspendării cauzei și, implicit, nu conduce la imposibilitatea exercitării efective a dreptului de acces la o instanță, de vreme ce nu se regăsește premisa cuprinsă în art. 242 alin. (1) mai sus citat, care să conducă la împiedicarea judecării cauzei.

Posibilul blocaj nu este decât rezultatul comportamentului procesual inadecvat al executorului judecătoresc care ignoră obligația impusă de instanță și pretinde îndeplinirea acesteia doar subsecvent îndeplinirii de către partea interesată a obligației de plată a cheltuielilor, deși cele două obligații sunt independente, subiecții de drept menționați trebuind să se supună prescripțiilor legale și să respecte dispozițiile imperative ale instanței. În concluzie, CCR a constatat că textul de lege criticat nu îngrădește accesul liber la justiție.

Rapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României