17 Decembrie, 2018

STUDIU DE CAZ: Uber France, acuzată de practici comerciale înşelătoare. Ce a decis CJUE?

Presa a relatat despre acuzaţiile aduse societăţii Uber France, potrivit dreptului francez. Recent, însă, Curtea de Justiţie a UE a răspuns la întrebările preliminare primite de la instanţa franceză, cu privire la incidenţa dreptului comunitar în dosarul Uber France. 

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri iniţiate în fața unui tribunal corecțional, sesizat pe calea citării directe cu constituire ca parte civilă, împotriva Uber France SAS, pentru fapte care constau în organizarea ilegală a unui sistem de punere în legătură a unor conducători auto neprofesioniști care utilizează propriul vehicul cu persoane care doresc să efectueze deplasări urbane. 

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Uber France furnizează, prin intermediul unei aplicații pentru smartphone, un serviciu denumit „Uber Pop”, prin care pune în legătură conducători auto neprofesioniști care utilizează propriul vehicul cu persoane care doresc să efectueze deplasări urbane. În cadrul serviciului furnizat prin această aplicație, societatea menționată, astfel cum a arătat Tribunalul de Mare Instanță din Lille (Franța) în decizia de trimitere, stabilește tarifele, încasează prețul fiecărei curse de la client înainte de a achita o parte din acesta conducătorului auto neprofesionist al vehiculului și întocmește facturile.

Uber France este urmărită penal în fața acestui tribunal, sesizat pe calea citării directe, cu constituirea ca parte civilă a domnului Nabil Bensalem, în primul rând, pentru fapte, săvârșite începând cu 2 februarie și cu 10 iunie 2014, constând în practici comerciale înșelătoare, în al doilea rând, începând cu 10 iunie 2014, pentru fapte de complicitate la exercitarea ilegală a profesiei de taximetrist, precum și, în al treilea rând, începând cu 1 octombrie 2014, pentru fapte constând în organizarea ilegală a unui sistem de punere în legătură a clienților cu persoane care efectuează servicii de transport rutier de persoane cu titlu oneros cu vehicule de mai puțin de zece locuri.

Prin hotărârea din 17 martie 2016, Tribunalul de Mare Instanță din Lille a declarat Uber France vinovată pentru capetele de acuzare privind practici comerciale înșelătoare și a achitat această societate pentru capătul de acuzare privind complicitatea la exercitarea ilegală a profesiei de taximetrist.

În ceea ce privește capătul de acuzare privind organizarea ilegală a unui sistem de punere în legătură a clienților cu conducători auto neprofesioniști, incriminat în temeiul articolului L. 3124-13 din Codul transporturilor, tribunalul menționat a exprimat îndoieli cu privire la aspectul dacă trebuie să se considere că această dispoziție instituie o „normă pentru servicii[le]” societății informaționale, în sensul articolului 1 punctul 5 din Directiva nr. 34/1998, a cărei lipsă a notificării, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) din această din urmă directivă, ar implica inopozabilitatea sa față de particulari, sau mai degrabă o normă privind „serviciile în domeniul transportului”, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva nr. 123/2006.

În aceste condiții, Tribunalul de Mare Instanță din Lille a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul L. 3124-13 din Codul transporturilor, rezultat din Legea nr. 2014-1104 din 1 octombrie 2014 privind taxiurile și autovehiculele de transport cu șofer, constituie o reglementare tehnică nouă, neimplicită, referitoare la unul sau la mai multe servicii ale societății informaționale în sensul [Directivei 98/34], care făcea obligatorie o notificare prealabilă a acestui text către Comisia Europeană în temeiul articolului 8 din această directivă, sau intră sub incidența [Directivei 2006/123], care exclude transporturile la articolul 2 alineatul (2) litera (d)?

În cazul unui răspuns afirmativ la prima parte a întrebării, nerespectarea obligației de notificare prevăzute la articolul 8 din [Directiva 98/34] determină inopozabilitatea articolului L. 3124-13 din Codul transporturilor față de justițiabili?” 

Concluziile CJUE

Răspunzând la întrebările preliminare, Curtea a decis:

“Articolul 1 din Directiva 98/34 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul standardelor, reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE și articolul 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2006/123 privind serviciile în cadrul pieței interne trebuie interpretate în sensul că o reglementare națională care sancționează penal fapta de a organiza un sistem de punere în legătură a clienților cu persoane care furnizează prestații de transport rutier de persoane cu titlu oneros cu vehicule de mai puțin de zece locuri, fără să dețină o autorizație în acest scop, se referă la un „serviciu în domeniul transporturilor” în măsura în care se aplică unui serviciu de intermediere furnizat prin intermediul unei aplicații pentru smartphone și care face parte integrantă dintr‑un serviciu global al cărui element principal este serviciul de transport. Un astfel de serviciu este exclus din domeniul de aplicare al acestor directive.”

Hotărârea din 10 aprilie 2018 în cauza C‑320/16, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de tribunal de grande instance de Lille (Tribunalul de Mare Instanță Lille) (Franța) în procedura penală împotriva Uber France SAS, cu participarea lui Nabil Bensalem, ca parte civilă

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva nr. 34/1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice

• Articolul 1 punctele 2, 5, 11 și 12 din Directiva 98/34 prevede:

„În sensul prezentei directive, termenii utilizați au următoarele înțelesuri: […]

2. «serviciu», orice serviciu al societății informaționale, adică orice serviciu prestat în mod normal în scopul obținerii unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului;

În sensul prezentei definiții:

– «la distanță» înseamnă că serviciul este prestat fără ca părțile să fie prezente simultan;

– «prin mijloace electronice» înseamnă că serviciul este transmis inițial și primit la destinație prin intermediul echipamentului electronic pentru prelucrarea (inclusiv arhivarea digitală) și stocarea datelor și este transmis integral, transferat și recepționat prin cablu, radio, mijloace optice sau alte mijloace electromagnetice;

– «la solicitarea individuală a beneficiarului serviciilor» înseamnă că serviciul este prestat prin transmiterea datelor în urma solicitării individuale.

În anexa V este prezentată o listă indicativă de servicii care nu fac obiectul prezentei definiții. […]

5. «norme pentru servicii», cerințe de natură generală referitoare la inițierea și desfășurarea activităților de prestări de servicii în sensul alineatului (2), în special prevederi referitoare la prestatorul de servicii, la servicii și la beneficiarul serviciilor, exclusiv normele care nu se referă în mod special la serviciile definite la alineatul respectiv. […]

În sensul acestei definiții:

– o normă este considerată ca fiind destinată în mod special serviciilor societății informaționale dacă, având în vedere expunerea de motive și partea dispozitivă, aceasta are ca scop și obiect specific, în totalitate sau în unele din dispozițiile sale, reglementarea acestor servicii într‑o manieră explicită și direcționată;

– o normă nu este considerată ca fiind destinată în mod special serviciilor societății informaționale în cazul în care aduce atingere numai într‑o manieră implicită sau în mod accidental unor asemenea [servicii]. […]

11. «reglementare tehnică», specificațiile tehnice sau alte cerințe sau norme cu privire la servicii, inclusiv dispozițiile administrative relevante, a căror respectare este obligatorie, de iure sau de facto, în cazul comercializării, prestării unui serviciu, stabilirii unui prestator de servicii sau utilizării într‑un stat membru sau într‑o parte semnificativă a acestuia, precum și actele cu putere de lege sau actele administrative ale statelor membre, cu excepția celor menționate la articolul 10, care interzic fabricarea, importul, comercializarea sau utilizarea unui produs sau care interzic prestarea sau utilizarea unui serviciu sau stabilirea în calitate de prestator de servicii. […]

12. «proiect de reglementare tehnică», textul unei specificații tehnice sau al unei alte cerințe sau norme cu privire la servicii, inclusiv dispozițiile administrative, formulat în scopul adoptării sale ca reglementare tehnică, textul fiind într‑un stadiu de elaborare în care pot fi făcute încă modificări substanțiale.”

• Articolul 8 alineatul (1) primul paragraf din această directivă prevede:

„În conformitate cu articolul 10, Comisiei îi este comunicat, de îndată, de către statele membre, orice proiect de reglementare tehnică, cu excepția situației în care acesta transpune integral textul unui standard internațional sau european, caz în care este suficientă informația referitoare la standardul în cauză; de asemenea, acestea înaintează Comisiei o expunere a motivelor care fac necesară elaborarea unei astfel de reglementări, în cazul în care acest lucru nu a fost clarificat suficient în proiectul de reglementare tehnică.”

• Conform articolelor 10 și 11 din Directiva 2015/1535 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale, Directiva 98/34 a fost abrogată la 7 octombrie 2015.

Directiva nr. 123/2006 privind serviciile în cadrul pieței interne

• Potrivit considerentului (21) al Directivei 2006/123, „[s]erviciile de transport, inclusiv transportul urban, taxiurile și ambulanțele, precum și serviciile portuare, ar trebui excluse din domeniul de aplicare al [acestei] directive”.

• Articolul 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2006/123 prevede că aceasta nu se aplică pentru serviciile în domeniul transportului, inclusiv serviciile portuare, care intră în domeniul de aplicare al titlului V din Tratatul CE, care a devenit titlul VI din partea a treia din Tratatul FUE.

 Dreptul francez

• Legea nr. 2014-1104 din 1 octombrie 2014 privind taxiurile și autovehiculele de transport cu șofer a introdus în Codul transporturilor un articol L. 3124-13, care are următorul cuprins:

„Se pedepsește cu doi ani de închisoare și cu amendă de 300 000 € fapta de a organiza un sistem de punere în legătură a clienților cu persoane care efectuează activitățile menționate la articolul L. 3120-1[, respectiv prestații de transport rutier de persoane efectuate cu titlu oneros cu vehicule de mai puțin de zece locuri, cu excepția transporturilor publice colective și a transportului rutier privat de persoane,] fără a fi întreprinderi de transport rutier care pot efectua serviciile ocazionale menționate în capitolul II din titlul I din prezenta carte sau taxiuri, vehicule cu motor cu două sau cu trei roți sau autovehicule de transport cu conducător auto în sensul prezentului titlu.

Persoanelor juridice ținute responsabile din punct de vedere penal pentru infracțiunea prevăzută la acest articol li se aplică, pe lângă amenda prevăzută în conformitate cu modalitățile stabilite la articolul 131-38 din code pénal (Codul penal), pedepsele prevăzute la articolul 131-39 punctele 2°-9° din același cod. Interdicția menționată la punctul 2° al aceluiași articol 131-39 privește activitatea în exercitarea căreia a fost săvârșită infracțiunea sau activitatea cu ocazia exercitării căreia a fost săvârșită infracțiunea. Pedepsele prevăzute la punctele 2°-7° ale respectivului articol nu pot fi pronunțate decât pentru o perioadă maximă de cinci ani.”

• Articolul 131-39 punctele 2°-9° din Codul penal francez prevede:

„Atunci când legea conține o dispoziție în acest sens în privinţa unei persoane juridice, o infracțiune poate fi sancţionată cu una sau cu mai multe dintre următoarele pedepse: […]

2° Interzicerea definitivă sau pentru o durată de cel mult cinci ani de a exercita direct sau indirect una sau mai multe activități profesionale sau sociale;

3° Plasarea sub supraveghere judiciară pentru o durată de cel mult cinci ani;

4° Închiderea definitivă sau pentru o durată de cel mult cinci ani a punctelor de lucru sau a unuia sau a mai multe puncte de lucru ale întreprinderii care au servit la comiterea faptelor incriminate;

5° Excluderea de la contractele de achiziții publice cu titlu definitiv sau pentru o durată de cel mult cinci ani;

6° Interzicerea definitivă sau pentru o durată de cel mult cinci ani de a realiza o ofertă publică de titluri financiare sau de a‑și înscrie titlurile financiare la negocierile de pe o piață reglementată;

7° Interzicerea pentru cel mult cinci ani de a emite alte cecuri decât cele care permit retragerea de fonduri de către trăgător de la tras sau cele care sunt certificate sau de a utiliza carduri de plată;

8° Pedeapsa confiscării, în condițiile și în conformitate cu modalitățile prevăzute la articolul 131-21;

9° Afișarea deciziei pronunțate sau publicarea acesteia fie prin presa scrisă, fie prin orice mijloc de comunicare publică pe cale electronică.”

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu