Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta A a chemat în judecată pe pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, pentru a fi obligată la emiterea titlului de despăgubire în dosarul înregistrat la ANRP sub nr. xyz/CC/2013.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că, prin dispoziţia Primăriei X nr.abc/2012, s-a recunoscut în favoarea reclamantei dreptul la despăgubiri pentru imobilul teren în suprafaţă de 2841 mp.
Deşi la dosar s-a depus întreaga documentaţie pentru acordarea despăgubirilor, dosar ce a primit nr. xyz/CC/2013, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de lege.
În probaţiune, reclamanta A a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.
Ce apărări concrete a formulat pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în cauză?
Pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare ce a fost depusă la dosarul cauzei in care aceasta a invocat excepţia de prematuritate a formulării cererii, în raport de dispoziţiile art.34 alin.1 din Legea 165/2013; pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat hotărârea respectivă?
Prin sentinţa civilă nr. wax/ 12.12.2014 instanţa de fond a respins excepţia prematurităţii, a admis acţiunea formulată de reclamanta A şi a obligat pe pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să emită reclamantei titlu de despăgubiri în dosarul înregistrat la ANRP sub nr. xyz /CC/2013.
Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Excepţia de prematuritate a formulării cererii, în raport de dispoziţiile art.34 alin.1 din Legea 165/2013 a fost respinsă de prima instanţă, deoarece prin decizia 2815/2008 a Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor s-a adoptat o nouă modalitate de soluţionare a dosarelor, în ordinea înregistrării lor.
Legea 165/2013 prevede la art.4 că se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate, sub aspectul competenţei, art.20 din Titlul VII al Legea nr. 247/2005, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 165/2013. Prin urmare, pentru dosarele aflate pe rolul instanţelor se aplică dispoziţiile acestei legi.
Astfel, instanţa de fond a constatat că la data pronunţării prezentei decizii celelalte dispoziţii ale Legea nr. 247/2005, Titlul VII, care reglementau procedura de emitere a titlului de despăgubire, sunt abrogate, fiind înlocuite cu procedura prescrisă de art.21 şi urm. din Legea nr. 165/2013.
Conform art.17 din Legea nr. 165/2013, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor care, potrivit art.18 alin.3 din acelaşi act normativ, preia atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi funcţionează până la finalizarea procesului de retrocedare.
Ca atare, sub aspectul capacităţii procesuale de folosinţă, CCSD îşi încetează existenţa ca organ administrativ învestit cu soluţionarea dosarelor de acordare a măsurilor reparatorii în condiţiile legilor speciale de restituire, fiind înlocuită de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care preia toate atribuţiile acesteia şi implicit calitatea procesuală a CCSD în dosarele în curs.
Aşadar, instanţa de fond a constatat că nu numai prevederile legii noi cu implicaţii asupra părţilor în dosare trebuie recunoscute ca aplicabile, ci şi cele care reglementează procedura de urmat, de vreme ce legiuitorul declară în art.4 al legii că dispoziţiile acesteia „se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12.10.2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Faţă de această normă tranzitorie, s-a apreciat că prevederile art.6 Cod civil şi ale art.24 din noul Cod procedură civilă, ca reguli generale, nu sunt aplicabile, legea specială reglementând un regim juridic aparte în privinţa aplicării în timp a normei noi.
Instanța de fond a reţinut că, potrivit art.21 din Legea nr. 165/2013 pentru acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entităţile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naţionale deciziile care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii acestora şi documentele care atestă situaţia juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcţii demolate.
S-a notat că deciziile entităţilor învestite de lege vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parţială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deţinute de entitatea învestită de lege.
Comisiile judeţene de fond funciar şi Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti pot propune Comisiei Naţionale soluţionarea cererilor de retrocedare prin acordare de măsuri compensatorii potrivit prezentei legi numai după epuizarea suprafeţelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate la nivel local.
Secretariatul Comisiei Naţionale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naţionale poate solicita documente în completare entităţilor învestite de lege, titularilor dosarelor şi oricăror altor instituţii care ar putea deţine documente relevante.
De asemenea, art.34 alin.1 din Legea nr.165/2013 prevede că dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.
Art.34 din Legea nr.165/2013 prevede un termen de 60 de luni de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul C.C.S.D., cu excepţia celor din materia fondului funciar, în care s-au emis hotărâri pentru recunoaşterea dreptului la măsuri reparatorii în condiţiile legilor speciale, dar art.110 alin.3 Cod procedură civilă, aplicabil în prezenta cauză, faţă de data sesizării instanţei, permite ca, înainte de împlinirea termenului, să se formuleze cereri pentru executarea la termen a unor obligaţiuni, ori de câte ori instanţa apreciază că cererile sunt îndreptăţite pentru a preîntâmpina reclamantului o pagubă însemnată pe care acesta ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului.
În cauză, prin dispoziţia Primăriei X nr. abc /2012, s-a recunoscut în favoarea reclamantei dreptul la despăgubiri pentru imobilul teren în suprafaţă de 2841 mp.
Prima instanţă a apreciat că reclamanta este îndreptăţită să solicite înainte de termen executarea la termen a unei obligaţii şi, în consecinţă, în baza art.1, 2, 8, 18 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 165/2013, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâta să emită reclamantei titlu de despăgubiri în dosarul înregistrat la ANRP sub nr. xyz /CC/2013.
Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi, în caz afirmativ, ce a decis instanţa superioara în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat hotărârea respectivă?
Da, sentinţa civilă nr. wax/ 12.12.2014 a fost atacată de către pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor cu recurs, dar instanţa superioară a respins recursul pârâtei ca inadmisibil, observându-se şi că părţii îi este recunoscut dreptul de a exercita calea de atac a apelului împotriva sentinţei nr. wax/ 12.12.2014 în termen de 30 zile de la comunicarea prezentei hotărâri.
Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa superioară a avut în vedere următoarele considerente:
Examinând calea de atac, instanţa superioară a verificat cu prioritate incidenţa în cauză a excepţiei de inadmisibilitate raportat la greşita calificare a căii de atac.
Sub acest aspect s-a reţinut faptul că instanţa de fond a stabilit că hotărârea este supusă recursului, cale de atac ce a fost exercitată cu această denumire şi de către pârâtă.
Or, din examinarea cererii de chemare în judecată rezultă că obiect al acesteia este solicitarea reclamantului de a fi obligată pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să emită decizia de acordare a titlului de despăgubiri.
O astfel de cerere prin care se tinde la obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire se supune aceleiaşi proceduri de soluţionare în faţa instanţei de judecată ca şi cererea prin care o persoană este nemulţumită de conţinutul unei decizii de această natură şi solicită instanţei cenzurarea ei.
Astfel, potrivit art.35 din Legea nr.165/2013 „(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului”.
Aşadar, calea de atac permisă de lege pentru cenzurarea unei hotărâri pronunţate asupra cererii de chemare în judecată prin care se solicită emiterea titlului de despăgubire este apelul şi nu recursul.
Potrivit art. 457 din noul Cod de procedura civilă în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată „(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei. (2) Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. (3) Dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege”.
Semnificaţia art. 457 alin.1 din noul Cod de procedura civila referitoare la legalitatea căii de atac este aceea că în concursul dintre o menţiune greşită în dispozitivul hotărârii cu privire la denumirea, condiţiile şi termenul în care poate fi atacată o hotărâre judecătorească şi dispoziţia legală care reglementează aceste aspecte, are prioritate cea din urmă, iar nu dispoziţia judecătorului, alin.2 şi 3 ale aceleiaşi norme asigurând caracterul efectiv a reglementării din alin.1. Aşadar, menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii nu are niciun efect asupra dreptului părţii de a exercita calea de atac prevăzută de lege.
Norma dă expresie principiului că, astfel că instanţa învestită cu soluţionarea ei nu va mai fi îndreptăţită să o convertească într-o cale de atac admisibilă, invocând eventual dispoziţiile din noul Cod de procedura civila. Legiuitorul a avut însă în vedere şi necesitatea ca drepturile părţilor să nu fie prejudiciate, asigurând, prin alin.3, acestora posibilitatea de a-şi adapta conduita procesuală la dispoziţiile legii, ceea ce răspunde pe deplin rigorilor unei proceduri echitabile.
Nu se poate susţine că astfel se goleşte de conţinut dispoziţia din art.152 din noul Cod de procedura civilă, întrucât textul are în vedere numai posibilitatea în care partea a denumit greşit calea de atac, în timp ce hotărârea judecătorească a indicat-o în mod corect, situaţie în care instanţa învestită cu soluţionarea ei o poate califica potrivit dispoziţiilor legale incidente, caz în care prevederile art. 457 din noul Cod de procedura civila nu devin aplicabile.
O altă interpretare a dispoziţiilor legale precitate ar avea drept consecinţă, fie să se accepte că norma cuprinsă în art. 457 din noul Cod de procedură civilă este inutilă, neputând să se aplice niciodată sau, să se accepte aplicarea acesteia, numai după ce instanţa face o evaluare a soluţiei ce urmează să o pronunţe, observând, eventual, în ce măsură se produce o vătămare a promotorului căii de atac, vătămare determinată de eroarea instanţei. Or, în această din urmă situaţie, instanţa ce soluţionează calea de atac trebuie să statueze mai întâi asupra soluţiei ce urmează să o pronunţe şi numai apoi asupra posibilităţii sau nu de calificare în condiţiile art.152 din noul Cod de procedură civilă, ceea ce nu poate fi admis.
(P) Aveţi nevoie de acte normative actualizate la zi? Le puteţi cumpăra online (format PDF, MOBI) de pe Lege5.ro! Lege5 este cel mai performant soft de documentare legislativă din România şi este creat pentru a fi utilizat pe orice dispozitiv aveţi la îndemână: Online, Mobile, Desktop şi Cloud.
