Potrivit Directivei nr. 94/2008, un angajator este considerat a fi în stare de insolvenţă în cazul în care a fost formulată o cerere privind deschiderea unei proceduri colective întemeiate pe insolvenţa angajatorului, prevăzută de actele cu putere de lege şi de actele administrative ale unui stat membru, implicând lipsirea, în tot sau în parte, a angajatorului de activele sale şi numirea unui judecător sindic sau a unei persoane care exercită o funcţie similară, iar autoritatea care este competentă în temeiul dispoziţiilor menţionate:
- fie a hotărât instituirea procedurii;
- fie a constatat că întreprinderea sau unitatea angajatorului a fost definitiv închisă şi că activele disponibile sunt insuficiente pentru a justifica instituirea procedurii.
Statele membre nu pot exclude din domeniul de aplicare a prezentei directive:
- lucrătorii cu fracţiune de normă ;
- lucrătorii cu contract pe durata determinată;
- lucrătorii având un raport de muncă temporar.
Statele membre nu pot stabili o durată minimă pentru contractul de muncă sau raportul de muncă ca o condiţie pentru ca lucrătorii salariaţi să aibă dreptul de a invoca prezenta directivă.
Prezenta directivă nu împiedică statele membre să extindă protecţia lucrătorilor şi la alte situaţii de insolvenţă, de exemplu o situaţie permanentă de facto de încetare de plăţi, stabilită prin proceduri diferite de cele menţionate la primul paragraf, prevăzute în dreptul naţional.
Cu toate acestea, aceste proceduri nu creează o obligaţie de garantare din partea instituţiilor celorlalte state membre în cazurile în care o întreprindere care desfăşoară activităţi pe teritoriile a cel puţin două state membre se află într-o situaţie de insolvenţă.
Statele membre iau măsurile necesare pentru a fi sigure că instituţiile de garantare asigură plata creanţelor neachitate ale lucrătorilor salariaţi care rezultă din contracte de muncă sau raporturi de muncă, inclusiv în cazurile prevăzute de dreptul intern, compensaţia pentru încetarea raporturilor de muncă.
Creanţele preluate de instituţia de garantare sunt drepturile salariale neplătite referitoare la o perioada care precede şi/sau, după cum este cazul, succede o dată stabilită de statele membre.
Statele membre au posibilitatea de a limita obligaţia de plata prevăzută de directivă pentru instituţiile de garantare.
În cazul în care statele membre îşi exercită dreptul de a limita obligaţia de plata pentru instituţiile de garantare, ele trebuie să specifice durata perioadei pentru care creanţele neachitate urmează să fie plătite de către instituţia de garantare.
Această durata nu poate fi mai scurtă decât perioada care acoperă drepturile salariale pentru ultimele trei luni ale raportului de muncă care precede sau succede o dată stabilită de statele membre.
Statele membre pot include această perioada minimă de trei luni într-o perioada de referinţă a cărei durata nu poate fi mai mică de şase luni.
Statele membre care prevăd o perioadă de referinţă de cel puţin 18 luni pot limita durata perioadei pentru care creanţele neachitate urmează să fie plătite de către instituţia de garantare la opt săptămâni. În acest caz, pentru calculul perioadei minime se folosesc perioadele care sunt cele mai favorabile salariatului.
Statele membre pot stabili plafoane ale plăţilor efectuate de instituţiile de garantare. Aceste plafoane nu se pot situa mai jos de un nivel compatibil din punct de vedere social cu obiectivul social al prezentei directive.
În cazul în care statele membre recurg la această posibilitate, acestea informează Comisia asupra metodelor folosite pentru stabilirea plafonului.
Statele membre stabilesc modalităţile de organizare, finanţare şi funcţionare a instituţiilor de garantare, cu respectarea în special a următoarelor principii:
- patrimoniul instituţiilor trebuie să fie independent de capitalul de exploatare a angajatorilor şi trebuie să fie constituit în aşa fel încât asupra acestuia să nu poată fi pus sechestru în cursul unei proceduri în caz de insolvenţă;
- angajatorii trebuie să contribuie la finanţare, în măsură în care această nu este acoperită integral de către autorităţile publice;
- obligaţia de plata a instituţiilor există independent de îndeplinirea obligaţiilor de a contribui la finanţare.
Statele membre pot să prevadă că dispoziţiile privind institutile de garantare nu se aplică contribuţiilor datorate în temeiul sistemelor naţionale obligatorii de asigurări sociale sau al sistemelor suplimentare la nivel de întreprindere sau grup de întreprinderi existente în afara sistemelor naţionale obligatorii de asigurări sociale.
Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că neplata contribuţiilor obligatorii datorate de către angajator instituţiilor de asigurări din sistemele naţionale obligatorii de asigurări sociale, înainte de a surveni insolvenţa sa, nu afectează în mod nefavorabil dreptul salariaţilor la pensie din partea acestor instituţii de asigurări, în măsura în care contribuţiile salariaţilor au fost reţinute la sursă din remuneraţia plătită.
Statele membre se asigură că sunt luate măsurile necesare în vederea protejării intereselor salariaţilor şi ale persoanelor care au părăsit deja întreprinderea sau unitatea angajatorului la data la care a survenit insolvenţa acestuia, cu privire la drepturile dobândite sau pe cale de a fi dobândite, la pensie pentru limită de vârstă, inclusiv pensiile de urmaş, în cadrul sistemelor suplimentare de asigurări sociale la nivel de întreprindere sau grup de întreprinderi existente în afara sistemelor naţionale obligatorii de asigurări sociale.
Ai nevoie de Directiva nr. 94/2008 privind protecţia lucrătorilor salariaţi în cazul insolvenţei angajatorului? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF, de AICI!
