21 Octombrie, 2019

Procedura simplificată a recunoașterii învinuirii: Este posibilă achitarea?

Instanța supremă a stabilit, printr-un recurs în interesul legii, și anume prin Decizia nr. 4 din 11.02.2019, că: 

În ipoteza în care instanța a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din Codul de procedură penală. 

Având în vedere că decizia amintită a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 546/03.07.2019 , iar, potrivit art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Monitorul Oficial al României, Partea I (adică în acest caz de la data de 03.07.2019), în articolul de față ne-am propus să prezentăm cum s-a ajuns de către instanța supremă să pronunțe decizia mai sus amintită. 

De ce a decis procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să formuleze recursul respectiv în interesul legii? 

Recursul în interesul legii mai sus menționat s-a impus a fi formulat având în vedere că problema de drept ce a format obiectul recursului respectiv fusese soluţionată diferit de către instanţele judecătoreşti, constatându-se existenţa mai multor orientări jurisprudenţiale divergente.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că încuviințarea procedurii simplificate de judecată prevăzute de art. 374 alin. (4)[1] și art. 375 din Codul de procedură penală[2] nu este incompatibilă cu pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din același cod[3].

În acest sens s-a reținut, în esență, că singura condiție ce trebuie îndeplinită, potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, pentru aplicarea procedurii în cazul recunoașterii învinuirii (pe lângă cea negativă care impune ca fapta să nu fie pedepsită cu detențiunea pe viață) este aceea ca inculpatul să recunoască starea de fapt în modalitatea în care a fost expusă în rechizitoriu, aspect care nu echivalează însă cu reținerea caracterului infracțional al faptei. Ca atare, această procedură nu exclude examinarea cauzei sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, deoarece, în caz contrar, ar însemna ca instanțele să nu poată dispune o altă soluție decât condamnarea, ceea ce nu a fost în intenția legiuitorului.

Cu alte cuvinte, s-a susținut că și în cazul în care se uzitează procedura simplificată judecătorul are obligația de a verifica dacă probele administrate în faza de urmărire penală stabilesc cu claritate săvârșirea faptei cu vinovăție de către inculpat și dacă fapta reținută în sarcina acestuia întrunește cerințele de tipicitate ale infracțiunii. Astfel, nu orice recunoaștere a comiterii unei fapte conduce automat și la condamnarea inculpatului, judecătorul având obligația de a constata că s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

În susținerea acestui punct de vedere au fost invocate și celelalte cazuri de achitare sau încetare a procesului penal prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală, respectiv retragerea plângerii, împăcarea părților, decesul inculpatului, prescripția sau apariția unei cauze de impunitate.

Într-o a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că în ipoteza judecării cauzei în procedura recunoașterii învinuirii, nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de achitare în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din Codul de procedură penală.

În susținerea acestei opinii s-a arătat că procedura abreviată are la bază o recunoaștere de vinovăție, putând fi urmată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiții de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4) și art. 375 din Codul de procedură penală, și anume: inculpatul să nu fie acuzat de săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață; declarația de recunoaștere să fie făcută de inculpat personal sau prin înscris autentic, iar în cazul în care este minor să existe și încuviințarea reprezentantului legal; inculpatul să solicite ca judecata să se facă numai în baza probelor din faza de urmărire penală (care au fost apreciate ca fiind legale și loial administrate de judecătorul de cameră preliminară) și a înscrisurilor prezentate de părți sau de persoana vătămată; recunoașterea faptelor descrise în actul de sesizare să fie făcută până la începerea cercetării judecătorești; recunoașterea faptelor să fie totală, adică atât sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, condiție ce nu este îndeplinită când recunoașterea vizează fapta în materialitatea ei, nu însă și forma de vinovăție cu care procurorul a reținut că a fost comisă; inculpatul să recunoască toate faptele descrise în actul de sesizare, iar nu doar o parte din acestea; instanța să aprecieze că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

În situația în care instanța consideră că cea din urmă cerință, reglementată de art. 349 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu este îndeplinită sau are dubii cu privire la vinovăția inculpatului, aceasta are obligația de a respinge cererea de judecare în procedura simplificată și de a parcurge cercetarea judecătorească de drept comun, putând administra la solicitarea procurorului, a părților, a persoanei vătămate sau din oficiu probele pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Astfel, s-a reținut că simpla manifestare de voință a inculpatului de a urma procedura accelerată de judecată nu poate conduce automat la aplicarea acesteia, în situația în care instanța are dubii cu privire la existența faptei, a vinovăției inculpatului sau a persoanei care a săvârșit-o. Ca atare, în această ipoteză, în pofida opțiunii procesuale a inculpatului, instanța trebuie să respingă cererea acestuia de judecare în procedura recunoașterii învinuirii și să procedeze la administrarea nemijlocită a probatoriului, în vederea deplinei respectări a principiului aflării adevărului, deoarece numai în acest fel va putea stabili, dincolo de orice îndoială rezonabilă, conținutul concret al faptelor săvârșite și caracterul lor infracțional.

Totodată, în cazul în care instanța, cu ocazia deliberării conform art. 393 din Codul de procedură penală, nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei, nu va dispune achitarea inculpatului, ci, conform art. 395 alin. (2) din același cod, va repune dosarul pe rol și va dispune efectuarea cercetării judecătorești potrivit procedurii de drept comun.

În susținerea acestei orientări a fost invocată și opinia doctrinară potrivit căreia posibilitatea instanței de a dispune achitarea inculpatului care a recunoscut fapta reținută în sarcina sa prin actul de sesizare și a solicitat să fie judecat conform procedurii speciale se circumscrie exclusiv cazului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală (fapta constituie contravenție, a fost dezincriminată, persoana nu întrunește condițiile subiectului activ calificat etc.).


[1]    Art. 374 alin. 4 din Codul de procedură penală – Aducerea la cunoștință a învinuirii, lămuriri și cereri(…)(4) În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți și de persoana vătămată, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10).

[2]  Art. 375 din Codul de procedură penală – Procedura în cazul recunoașterii învinuirii

      (1) Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanța procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului și ale celorlalte părți, se pronunță asupra cererii.

      (1 indice 1) Inculpatul poate recunoaște faptele și solicita judecarea cauzei în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4) și prin înscris autentic.

      (1 indice 2) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (11), dacă inculpatul este minor, este necesară și încuviințarea reprezentantului său legal.

      (2) Dacă admite cererea, instanța întreabă părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.

                (3) Dacă respinge cererea, instanța procedează potrivit art. 374 alin. (5)-(10).”

[3]    Art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din Codul de procedură penală – . – Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale

      (1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:(…)

      b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;

      c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;(…).


Ai nevoie de Decizia nr. 4/2019? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu