Prevederi legale în baza cărora se pot încheia contracte civile

Începând cu data de  1 martie 2003 a intrat în vigoare Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, care prevede că încadrarea în muncă se face prin încheierea contractului individual de muncă.

Contractul individual de muncă se încheie:

• Cu timp de muncă   integral, ceea ce presupune un program de lucru cu normă întreagă, al cărui timp de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână, conform art. 109 din Codul muncii.
• Cu timp de muncă  parţial, ceea ce presupune un “program de lucru” corespunzător unei fracţiuni de normă de cel puţin două ore pe zi, fără ca durata săptămânii de lucru să poată fi mai mică de 10 ore, conform art. 101 din Codul muncii.

Contractele de muncă cu timp integral şi parţial se pot încheia atât pe durată   nedeterminată, cât şi pe durată   determinată.

Prin Codul muncii nu se prevede posibilitatea angajării sau a desfăşurării unor activităţi pe bază de contracte civile. Mai precis, în cuprinsul Codului muncii nu se întâlneşte noţiunea de contracte/convenţii civile.

Încadrarea în muncă a unei persoane pe bază de convenţie civilă a fost reglementată prin art. 1 – 7 din „Legea  nr. 130 din 20 iulie 1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă”.

Prin art. 1 – 7 din Legea nr. 130/1999 s-a prevăzut:

„Art. 1 – (1) Încadrarea în muncă a unei persoane se realizează prin încheierea unui contract individual de muncă între persoana care prestează munca şi persoana fizică sau juridică în beneficiul căreia este prestată munca, denumită angajator.

    (2) Contractele individuale de muncă se încheie în formă scrisă. Obligaţia de a încheia contractul de muncă în formă scrisă revine angajatorului.

    (3) Persoana încadrată în muncă în condiţiile prevăzute la alin. (1) dobândeşte calitatea de salariat şi are drepturile şi obligaţiile prevăzute de legislaţia muncii, de contractele colective de muncă şi de contractul individual de muncă.

    Art. 2 – Prevederile art. 1 nu se aplică:

    a) în cazul în care, potrivit legii, munca este prestată în temeiul unei convenţii civile de prestări de servicii;

    b) în cazul membrilor consiliilor de administraţie, cenzorilor, consilierilor locali şi judeţeni, experţilor, arbitrilor, mediatorilor şi al altor persoane care prestează diferite servicii în baza unor legi speciale, ei fiind plătiţi în temeiul acestora;

    c) în cazul persoanelor care execută lucrări pentru care primesc drepturi de autor.

    Art. 3 – Munca poate fi prestată prin încheierea unor convenţii civile de prestări de servicii, în următoarele situaţii:

    a) pentru desfăşurarea, cu regularitate, a unor activităţi care nu depăşesc, în medie, 3 ore pe zi în raport cu programul lunar de lucru;

    b) activitatea este prestată în folosul asociaţiilor de proprietari sau, după caz, de locatari, cu excepţia cazurilor pentru care se încheie contracte de muncă.

    Art. 4 – (1) Persoanele juridice care folosesc personal încadrat cu convenţie civilă de prestări de servicii au obligaţia să întocmească aceste convenţii în formă scrisă şi să le înregistreze într-un registru special.

    (2) În cazul societăţilor comerciale şi al regiilor autonome, activităţile pentru care se foloseşte personal încadrat cu convenţie civilă de prestări de servicii se stabilesc de consiliile de administraţie.

    (3) Angajatorii prevăzuţi la alin. (1) au obligaţia să înregistreze convenţiile civile de prestări de servicii la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială, în termen de 20 de zile de la încheierea acestora.

     Art. 5 – (1) Persoanele care prestează muncă în baza unei convenţii civile de prestări de servicii pot încheia cu direcţiile generale de muncă şi protecţie socială contracte de asigurări sociale.

    (2) Prin contractele de asigurări sociale prevăzute la alin. (1) persoanele asigurate se obligă să plătească contribuţia la fondul de asigurări sociale, beneficiind de indemnizaţiile şi de pensiile de invaliditate sau, după caz, pentru limită de vârstă, prevăzute de lege pentru salariaţi.

    (3) Persoana fizică sau juridică la care asiguratul prestează munca se poate obliga să suporte în total sau în parte contribuţia la fondul de asigurări sociale.

    (4) Baza de calcul al drepturilor şi obligaţiilor de asigurări sociale se stabileşte prin contractul de asigurări sociale, neputând fi mai mică decât salariul minim brut pe ţară.

    Art. 6 – (1) Persoanele care prestează munca în baza unei convenţii civile de prestări de servicii nu beneficiază, la încetarea activităţii, de drepturile prevăzute pentru şomeri.

    (2) Persoanele care prestează munca în baza unei convenţii civile de prestări de servicii, precum şi angajatorii acestora nu au obligaţia de a contribui la constituirea Fondului pentru plata ajutorului de şomaj, în raport cu sumele reprezentând plata muncii depuse.

    (3) Drepturile băneşti acordate persoanelor pentru munca prestată în baza unor convenţii civile de prestări de servicii se plătesc din fondul de salarii.

    Art. 7 – Prestarea muncii în alte condiţii decât cele limitativ prevăzute la art. 2 şi 3 ori pentru care nu au fost întocmite formele prevăzute la art. 4 se consideră realizată în baza unui contract individual de muncă, angajatorii având obligaţia de a întocmi şi înregistra astfel de acte şi de a achita contribuţia la fondul de asigurări sociale şi la Fondul pentru plata ajutorului de şomaj.”

Deci, în baza Codului muncii nu se pot încheia, în nici o condiţie şi sub nici o formă, nici “contracte civile” şi nici  “contracte de muncă” pentru desfăşurarea unor activităţi de până la două ore pe zi şi până în 10 ore săptămânal.

Începând cu data de 5 ianuarie 2004 se abrogă, prin “Legea nr. 577 din 22 decembrie 2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale”, articole 1-7, 15, 16 lit. b), art. 18 şi 20 din “Legea nr. 130 din 20 iulie 1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă”.

De reţinut că prevederile cu privire la convenţiile civile din Legea nr. 130/1999 au fost abrogate începând cu data de 14 aprilie 2003 prin art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23 din 10 aprilie 2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi pentru modificarea art. II şi III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2003.

Prin art. 4 din O.U.G. nr. 23 /2003, în vigoare începând cu data de 14 aprilie 2003, s-a prevăzut: “Art. 4 –  Art. 1 – 7, 15, art. 16 lit. b), art. 18 şi 20 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 27 iulie 1999, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă.” O.U.G. nr. 23 /2003 a fost respinsă, începând cu data de 20 decembrie 2003, prin „Legea nr. 553 din 18 decembrie 2003 privind respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23 /2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi pentru modificarea art. II şi III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2003”, publicată în Monitorul Oficial  nr. 915 din 20 decembrie 2003.

Din cele de mai sus rezultă că, pe perioada 14 aprilie 2003 – 20 decembrie 2003, prevederile “Art. 1 – 7, 15, art. 16 lit. b), art. 18 şi 20 din Legea nr. 130/1999” au fost abrogate prin O.U.G. nr. 23 /2003, după care a fost emisă Legea nr. 553/2003 prin care s-a abrogat O.U.G. nr. 23 /2003. Mai precis, a avut loc abrogarea (prin Legea nr. 553/2003) unei Ordonanţe de urgenţă nr. 23 /2003 prin care se abrogau “Art. 1 – 7, 15, art. 16 lit. b), art. 18 şi 20 din Legea nr. 130/1999”.

Pentru a stabili dacă “Art. 1 – 7, 15, art. 16 lit. b), art. 18 şi 20 din Legea nr. 130/1999” mai sunt în vigoare sau nu, după data de 20 decembrie 2003, trebuie avute în vedere prevederile art. 62 alin (3) din  “Legea   nr. 24 din 27 martie 2000, republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative”, care dispun: “Art. 62 – (3) Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament.”

Concluzia care se deprinde este că “Art. 1 – 7, 15, art. 16 lit. b), art. 18 şi 20 din Legea nr. 130/1999” din moment ce au fost abrogate, prin O.U.G. nr. 23 /2003, au rămas definitiv abrogate, începând cu 14 aprilie 2003.

Legea nr. 577 din 22 decembrie 2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial  nr. 1 din  5 ianuarie 2004, reia abrogările făcute prin O.U.G. nr. 23 /2003. Surprinde şi nedumereşte faptul că prin Legea nr. 577/2003 se revine şi se reiau abrogările făcute prin O.U.G. nr. 23 /2003. Asemenea abrogări la abrogări, repuneri în vigoare ale unor articole de lege prin abrogarea abrogărilor, contrar art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, asemenea abrogări repetate (care generează paralelismul, suprapuneri, necorelări în efectuarea abrogărilor) nu fac altceva decât să-i zăpăcească pur şi simplu pe cei ce studiază legea, nu numai contribuabilii de rând, dar şi elitele în materie.

Spun acest lucru având în vedere faptul că de mai mulţi ani se dezbat aceste probleme, neclare, inclusiv după apariţia Legii nr. 24/2000, dar fără a se clarifica, confirmarea acestui fapt fiind prevederile legale menţionate mai sus, în contradicţie totală cu dispoziţiile art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Am prezentat şi aceste aspecte pentru a se înţelege cât mai bine complexitatea problemei convenţiilor civile, inclusiv prin neclarităţile, confuziile, abrogările prevederilor legale care le reglementau, în special prin recurgerea la aberantele „abrogări la abrogări”.

Aşa după cum am mai arătat, prevederile din Legea nr. 130/1999, în vigoare începând cu data de 27 septembrie 1999, au constituit temeiul legal în baza căruia s-a încheiat un număr foarte mare de contracte civile în perioada 27 septembrie 1999 – 4 ianuarie 2004.

Efectiv, însă, inspectoratele teritoriale de muncă judeţene nu au mai primit şi înregistrat convenţii civile începând cu data de 1 martie 2003, respectiv începând cu data intrării în vigoare a noului  Cod al muncii.

Problema care se dezbate de mai mult timp şi nu-şi găseste rezolvarea este:

1. în baza Codului muncii, în vigoare începând cu data de 1 martie 2003, nu se mai pot încheia raporturi de muncă în baza cărora să se desfăşoare activităţi sub două ore zilnic şi sub 10 ore săptămânal;

2. începând  cu data de 5 ianuarie 2004 au fost abrogate prevederile din Legea nr. 130/1999 în baza cărora se puteau încheia convenţii civile, inclusiv pentru desfăşurarea unor activităţi sub două ore pe zi şi sub 10 ore pe săptămână.

În aceste condiţii s-a ridicat şi se ridică următoarea problemă: sub ce formă şi în ce condiţii se pot desfăşura numeroase activităţi cu o durată sub două ore pe zi şi sub 10 ore pe săptămână ?

Dintre nenumăratele activităţi cu o durată sub două ore pe zi şi sub 10 ore pe săptămână sunt de enumerat: dusul şi adusul unui copil de la grădiniţă sau şcoală; curăţenia la un birou, cabinet medical, notarial, de avocatură, de consultanţă; pregătirea micului dejun; plimbatul unui câine; stropitul unei grădini în perioada de vară; pregătirea unui copil pentru activităţile şcolare, sportive, educative; tămâierea unei persoane decedate în primele 6 săptămâni de la deces sau în alte zile etc. Numărul unor astfel de activităţi este pe cât de mare, pe atât de diversificat – până la ridicol chiar – şi greu de inventariat.

Preocupările pe această linie  au condus la identificarea prevederilor legale în baza cărora se pot încheia “contracte civile”, în baza cărora se pot desfăşura unele activităţi cu un program de lucru de până în două ore pe zi şi până în 10 ore săptămânal.

Acest program de “cel puţin două ore pe zi şi de cel mult 10 ore săptămânal” nu trebuie înţeles că poate avea loc şi ca “medie”, în sensul că în unele zile timpul de muncă poate să fie de peste două ore, dar pe total săptămână media să fie sub două ore pe zi (fie şi numai cu un minut). Într-o asemenea interpretare, greşită, bazată pe medie, s-ar putea ajunge chiar la situaţia de a se lucra o singură zi din săptămână, până în 10 ore.

Codul civil, în vigoare începând cu data de 1 decembrie 1865, a constituit temeiul legal în baza căruia s-au încheiat şi se încheie “contracte civile”.

În baza Codului civil se pot încheia “contracte civile” pentru desfăşurarea oricăror activităţi admise de lege (pentru orice activitate care nu are un caracter ilicit ori imoral).

Clarificarea problemelor în discuţie impune reţinerea fie şi numai a unora din cele mai importante prevederi legale, atât din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, cât şi din Codul civil, care au legătură cu “contractele civile”.