20 Noiembrie, 2019

Obligații către stat în domeniul construcțiilor

Avem în vedere, aici, obligaţii prevăzute prin Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții. Întrucât discuţia porneşte de la o sesizare de neconstituţionalitate, vom semnala şi diferenţele faţă de textele în vigoare la momentul invocat de autorii excepţiei de neconstituţionalitate. Observăm, totodată, şi modificările privind regimul aplicabil proprietarilor, în materia obligaţiilor semnalate. 

Reglementările legale actuale 

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții

Art. 30. –

(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism și autorizarea executării lucrărilor de construcții se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0, 1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepția celor prevăzute la art. 3 lit. b) – lucrări de reparare privind căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare și altele asemenea – și a lăcașurilor de cult.

(2) Virarea sumelor stabilite conform dispozițiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcții, județene, respectiv al municipiului București, după caz, o dată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, […]. Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată. Disponibilitățile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor și au aceeași destinație.

(3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică și diferențelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepția la terminarea lucrărilor.

Textul era acelaşi la data de 23 ianuarie 2015, când a fost invocat în excepţia de neconstituţionalitate.

Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții

- Art. 43. –

(1) Investitorii sau proprietarii au obligația să vireze către Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. o sumă echivalentă cu o cotă de 0,5% din valoarea, fără TVA, a lucrărilor pentru realizarea construcțiilor noi și a lucrărilor de intervenție la construcțiile existente pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire/desființare, cu excepția investitorilor/proprietarilor care realizează lucrări de intervenție pentru consolidarea clădirilor de locuit încadrate în clasa I de risc seismic. A se vedea și Decizia nr. 307/2019.

(2) Suma echivalentă cotei de 0,5% prevăzută la alin. (1) se determină și se virează către Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. astfel:

a) 50% din suma echivalentă cotei de 0,5% aplicate valorii lucrărilor autorizate se virează, de către investitori sau proprietari la data transmiterii la Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. a înștiințării privind data începerii lucrărilor autorizate, astfel cum este prevăzut în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare;

b) suma rezultată ca diferență între suma echivalentă cotei de 0,5% aplicate valorii finale, fără TVA, a lucrărilor executate și suma virată potrivit prevederilor lit. a), precum și orice sume aferente cotelor legale achitate anterior se virează de către investitori sau proprietari până la data semnării procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

(3) Întârzierea la plată a sumelor stabilite potrivit prevederilor alin. (2) lit. a) și b) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere.

- Art. 40 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/1995 (forma în vigoare în iulie 2014 şi în numerotarea de acel moment):

● cota de virare lunară era de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire;

● erau exceptaţi proprietarii, persoane fizice, la executarea de lucrări de consolidare și reparații la locuințele din proprietate

Motivarea pentru sesizarea CCR 

- În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că prevederile legale criticate sunt neconstituționale, deoarece instituie obligația persoanei care edifică o construcție de a achita “o cotă” reprezentând un procent din valoarea construcției (conform art. 30 din Legea nr. 50/1991) și un procent din cheltuielile aferente edificării construcției (conform art. 40 din Legea nr. 10/1995). Această “cotă” nu este prevăzută de Codul fiscal, acest act normativ enumerând expres categoria de taxe și impozite pe care contribuabilul trebuie să le achite, categorie care nu include și noțiunea de “cotă” consacrată de prevederile legale criticate. Această “cotă” poate fi asimilată noțiunii largi de “prestație” utilizată de art. 56 din Constituție, dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: să fie prevăzută de lege – condiție îndeplinită în speță – și să vizeze o “situație excepțională”. Această din urmă condiție nu este îndeplinită, de vreme ce din prevederile legale criticate nu rezultă vreo situație cu caracter “excepțional” care să impună o asemenea prestație.

- De asemenea, din modalitatea în care sunt redactate prevederile legale ce formează obiectul excepției, rezultă că, în fapt, se introduce o triplă taxare. Astfel, în funcție de valoarea construcției, se stabilește cuantumul autorizației de construcție, venit la buget, potrivit Codului fiscal, la aceeași valoare a aceleiași construcții se stabilește și o altă “cotă”, potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991, și la valoarea aceleiași construcții, se stabilește și o altă “cotă”, în temeiul art. 40 din Legea nr. 10/1995. Prin urmare, principiul justei așezări a sarcinilor fiscale datorate de contribuabilul care își construiește o casă este înfrânt. 

Considerentele Curţii Constituţionale 

CCR a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate – în formele legislative anterioare, arătate mai sus –, pentru considerente din care reţinem cele de mai jos.

- Prevederile legale criticate consacră obligații fiscale sub forma unor contribuții financiare pe care investitorii în domeniul lucrărilor de construcții trebuie să le achite.

- Problema de drept referitoare la natura juridică a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 a constituit obiectul analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, prin Decizia nr. 8/2018 a decis că: “[…] obligația de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire este o obligație fiscală“.

- Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerentele deciziei amintite că “obligația de plată menționată se încadrează în noțiunea de taxă fiscală, fiind o prelevare cu caracter fiscal destinată a alimenta bugetul de stat, în considerarea serviciului prestat de instituția publică, de control al calității construcțiilor, fără a fi un echivalent al acestui serviciu“.

- De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că “Legea definește creanțele fiscale în funcție de destinația sumelor, iar nu în funcție de statutul colectorului. Distincția în funcție de colectarea la bugetul de stat a sumelor direct sau indirect, prin intermediul unei instituții publice, este, de asemenea, nerelevantă din perspectiva calificării creanței fiscale și, respectiv, a obligației fiscale.

- În raport cu cele expuse, Curtea Constituțională reține că cele două cote prevăzute de art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/1995, chiar dacă nu sunt calificate în mod expres de lege ca fiind “taxe“, au semnificația unor obligații fiscale, care se circumscriu domeniului de aplicare a dispozițiilor art. 56 din Constituție a cărui denumire marginală este “Contribuțiile financiare“. Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile legale criticate nu încalcă prevederile art. 56 alin. (1) și (2) din Constituție.

- Referitor la susținerea autorilor excepției potrivit căreia cotele prevăzute de dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate reprezintă “alte prestații“, interzise de prevederile art. 56 alin. (3) din Constituție, Curtea constată că, în raport cu cele enunțate anterior, o asemenea susținere nu poate fi reținută. Astfel, cotele prevăzute de art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995 reprezintă contribuții financiare, stabilite prin lege, potrivit opțiunii legiuitorului în constituirea și repartizarea fondurilor financiare publice, prevăzute de Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice. În acest sens, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor constituționale ale art. 137, care stabilesc că: “Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege“, legiuitorul are libertatea, indiferent de calitatea contribuabilului, să reglementeze formarea resurselor financiare ale statului, adică să stabilească categoriile de venituri care vor urma să formeze resursele financiare ale statului.

Ai nevoie de Decizia nr. 307/2019? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!

 comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu