În Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 976/22.10.2020 a fost publicată Decizia CCR nr. 604/16.07.2020 și menţionăm faptul că, potrivit art.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 22.10.2020) decizia CCR este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.
Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 524 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale.
Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 604/16.07.2020 ?
Art. 524 alin. (3) din Codul de procedură civilă: „(3) Contestația se soluționează de către completul învestit cu judecarea cauzei de îndată sau în termen de cel mult 5 zile, fără citarea părților.”
Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa?
Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a reținut că art. 238 din Codul de procedură civilă prevede că, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părților, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluționat într-un termen optim și previzibil. Durata astfel estimată va fi consemnată în încheiere. Pentru motive temeinice, ascultând părțile, judecătorul va putea reconsidera durata cercetării procesului.
CCR a observat că unul dintre mijloacele procesuale puse la îndemâna părților pentru a urmări evoluția cauzei în raport cu art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum și cu estimarea temporală realizată potrivit art. 238 din Codul de procedură civilă, este contestația privind tergiversarea procesului. Potrivit art. 522 alin. (2) din Codul de procedură civilă, contestația privind tergiversarea procesului se poate face în următoarele cazuri: (i) când legea stabilește un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunțare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat; (ii) când instanța a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege; (iii) când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanței, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informații rezultate din evidențele ei și care erau necesare soluționării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege; (iv) când instanța și-a nesocotit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării cauzei, deși timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.
Toate cele patru motive ale contestației pun în discuție o conduită procesuală culpabilă a judecătorului cauzei, contestatorul reproșându-i modul de gestionare a derulării procesului civil care a dus la o lentoare procesuală incompatibilă cu art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății”.
Natura contestației nu este aceea a unei căi de atac împotriva hotărârii/hotărârilor judecătorești pronunțate, ci a unui remediu procesual care să dinamizeze judecarea cauzei, pe de o parte, prin identificarea punctelor în care instanța care judecă cererea principală nu a îndeplinit în termenul prevăzut de lege anumite acte ce țin de judecata cauzei, nu a luat măsurile legale pentru a responsabiliza participanții la proces sau nu și-a îndeplinit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil și, pe de altă parte, prin luarea măsurilor necesare înlăturării situației care a provocat tergiversarea judecății.
Astfel, scopul instituirii procedurii a fost acela de a se remedia rapid și eficient situațiile în care judecarea cauzei stagnează fie din motive neimputabile instanței, dar cu privire la care aceasta nu a luat măsurile legale necesare dinamizării procesului, fie din motive imputabile instanței care nu a efectuat lucrările cauzei în termenul defipt de lege sau a avut o conduită procesuală ce denotă lentoare.
CCR a observat că textul criticat stabilește competența de judecată a contestației chiar în sarcina completului învestit cu soluționarea cauzei principale. În acest caz, se ajunge la situația în care identificarea neregularității modului de desfășurare a procesului și evaluarea conduitei completului învestit cu soluționarea cauzei principale sunt realizate de același complet.
Astfel, judecătorul trebuie să identifice abaterile sale de la regularitate și să le califice ca fiind premisa tergiversării procesului, ceea ce înseamnă că acesta devine judecătorul propriei cauze, contrar principiului Nemo debet esse iudex in causa sua; or, o asemenea situație normativă nu poate fi acceptată din perspectiva imparțialității obiective, garanție instituțională a dreptului la un proces echitabil [a se vedea Decizia nr. 685/07.11.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021/29.11.2018, paragraful 135].
CCR a reținut că un element esențial al dreptului la un proces echitabil îl constituie independența și imparțialitatea instanței, aceasta din urmă definindu-se, de regulă, prin lipsa oricărei prejudecăți sau atitudini părtinitoare (….).
Cu privire la imparțialitatea judecătorului, în jurisprudența sa [….], CCR a statuat că aceasta este o garanție a dreptului la un proces echitabil și poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1.10.1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30).
De asemenea, CCR a reținut că imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24.05.1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47, sau Hotărârea din 15.12.2005, pronunțată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 121).
Analizând art. 124 alin. (2) din Constituție, CCR a constatat că judecătorii se bucură de prezumția constituțională de imparțialitate, aceasta fiind atașată statutului lor profesional. Această prezumție poate fi însă răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condițiile în care se demonstrează lipsa imparțialității subiective sau obiective a judecătorului.
Testul obiectiv privește, îndeosebi, legăturile ierarhice sau de altă natură între judecător și ceilalți participanți la procedură, astfel încât trebuie demonstrat, de la caz la caz, dacă o asemenea relație de o asemenea natură sau grad indică lipsa imparțialității tribunalului [Hotărârea din 23.04.2015, pronunțată în Cauza Morice împotriva Franței, paragraful 77]. Acesta trebuie să determine dacă tribunalul însuși și, printre alte aspecte, compunerea sa au oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială rezonabilă în privința imparțialității sale [Hotărârea din 12.01.2016, pronunțată în Cauza Miracle Europe KFT împotriva Ungariei, paragraful 54].
Prin urmare, principala problemă ridicată în cauza de față vizează imparțialitatea obiectivă a completului de judecată care soluționează contestația privind tergiversarea procesului, având în vedere că aceasta este soluționată de același complet care judecă cererea principală.
Chiar dacă există unele rațiuni de natură administrativă pentru care contestația s-ar judeca mai repede de completul învestit cu cererea principală, tocmai pentru că dosarul nu este trimis altei instanțe, precum și datorită faptului că acesta cunoaște cel mai bine situația dosarului și greutățile întâmpinate în cursul procedurii, CCR a reținut că astfel de rațiuni nu pot fi opuse unor exigențe constituționale ce rezultă din dreptul la un proces echitabil. În jurisprudența sa […..], CCR a statuat că aspectele administrative ce țin de organizarea sistemului judiciar sau de gradul de încărcare a unei instanțe judecătorești nu pot justifica în sine limitarea unui drept fundamental.
Prin urmare, raportat la cauza de față, faptul că o contestație s-ar judeca mai repede de către completul învestit cu judecarea cauzei în fond sau că acesta cunoaște mai bine problemele apărute în judecarea cauzei de fond nu justifică soluționarea contestației cu încălcarea garanțiilor procesuale asociate dreptului la un proces echitabil, și anume imparțialitatea obiectivă a instanței.
Această cerere nu poate fi calificată ca o cerere cu caracter accesoriu deduse soluționării instanței judecătorești, pentru că ea nu vizează dreptul subiectiv pretins, ci o chestiune obiectivă referitoare la lentoarea procedurii judiciare pentru că se referă chiar la conduita instanței în cursul desfășurării procesului. Prin urmare, este exclusă posibilitatea ca aceasta să fie judecată de același complet care soluționează fondul, acestuia lipsindu-i imparțialitatea obiectivă.
Faptul că hotărârea de respingere astfel pronunțată poate fi atacată cu plângere la instanța ierarhic superioară nu echivalează cu înlăturarea sau acoperirea lipsei de imparțialitate obiectivă a primei instanțe, ci demonstrează existența unui control judiciar asupra soluției dispuse de prima instanță în vederea remedierii hotărârii inițiale.
Având în vedere că hotărârea primei instanțe este întotdeauna dată cu nerespectarea principiului imparțialității obiective, rezultă că, în realitate, există doar un singur grad de jurisdicție care îndeplinește exigențele dreptului la un proces echitabil, și anume plângerea.
Primul nivel de jurisdicție este inutil și inefectiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, pentru că nu respectă o cerință esențială a acestuia, și, în consecință, este contrar art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituție.
Potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. În virtutea acestui mandat constituțional, legiuitorul are competența de a adopta reglementări cu caracter general sau special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situații, în mod egal, pentru toți cei interesați în exercitarea acelorași categorii de drepturi sau în îndeplinirea acelorași categorii de obligații. Totodată, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul este în drept să stabilească procedura de judecată.
CCR a constatat că ține de opțiunea legiuitorului să reglementeze o procedură în două trepte (contestație și plângere) sau într-o singură treaptă (contestație), caz în care cererea ar fi fost judecată numai de instanța ierarhic superioară (precum în Codul de procedură penală), însă soluțiile legislative promovate în urma opțiunii realizate trebuie să respecte drepturile și libertățile fundamentale. Instituirea unei proceduri de judecată în două trepte, în condițiile în care prima treaptă nu îndeplinește exigențele dreptului la un proces echitabil, pune judecătorul ab initio într-o situație obiectiv imposibilă de a-și evalua și judeca propria sa conduită, ceea ce demonstrează caracterul său lipsit de efectivitate. Or, drepturile fundamentale consacrate prin Constituție nu au o existență abstractă, iar accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil nu pot fi convertite în concepte filosofice abstracte […..].
Astfel, Constituția protejează drepturi concrete și efective, ceea ce înseamnă că legea nu poate reglementa proceduri ineficiente și oțioase în vederea atingerii unui scop legitim afirmat și urmărit ca atare; din contră, legea trebuie să înzestreze aceste proceduri cu elemente de conținut care să asigure îndeplinirea scopului legitim pentru care au fost instituite.
De altfel, într-o jurisprudență constantă, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că scopul Convenției constă în protejarea unor drepturi concrete și efective, nu teoretice sau iluzorii (Hotărârea din 9.10.1979, pronunțată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24, Hotărârea din 13.05.1980, pronunțată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33, Hotărârea din 13.03.2008, pronunțată în Cauza Emonet și alții împotriva Elveției, paragraful 77, Hotărârea din 1.05.2011, pronunțată în Cauza Dore împotriva Portugaliei, paragraful 45, sau Hotărârea din 10.04.2017, pronunțată în Cauza Osmanoğlu și Kocabaș împotriva Elveției, paragraful 93).
Având în vedere cele expuse, CCR a constatat că prevederile criticate contravin art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituție și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale(,..).
