19 Octombrie, 2019

Încadrarea în locuri speciale de muncă

CCR revine cu clarificări în legătură cu încadrarea persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu considerente despre reglementările anterioare Legii nr. 263/2010. 

Clarificările au fost determinate de analizarea unei recente excepţii de neconstituţionalitate, în această materie. Decizia de respingere a criticii de neconstituţionalitate este dată în urma unor considerente de reţinut, cu privire la reglementările succesive şi aplicarea acestora în timp.

Decizia nr. 806/2018 a CCR a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 203 din 14 martie 2019. 

Excepția de neconstituționalitate priveşte dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale, raportat la dispozițiile art. 2-6, art. 9, art. 13 și art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale și ale art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12/2016

Autorul excepţiei arată că până în anul 2001 locul său de muncă a fost încadrat în grupă superioară de muncă, însă, ulterior, nu s-a mai păstrat aceeași încadrare, deși condițiile de muncă au rămas aceleași. În anul 2003 au mai fost adăugați noi factori de risc la locul de muncă, dar acești factori nu sunt recunoscuți în fapt.

Ceilalţi autori (ale căror dosare au fost conexate la CCR) arată, în esență, că în măsura în care s-ar avea o interpretare strictă a acestor dispoziții de lege, s-ar cenzura accesul la justiție al angajaților, prin exceptarea de la controlul de legalitate a acțiunilor sau inacțiunilor unui angajator care nu parcurge procedura prevăzută de lege pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale. De asemenea s-ar crea o discriminare în raport cu angajații cărora li s-a recunoscut încadrarea în condiții speciale de muncă, anterior pronunțării Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016 de către ÎCCJ – Completul competent să judece recursul în interesul legii. Mai arată că angajații nu pot fi făcuți culpabili pentru pasivitatea angajatorului care nu a făcut demersurile necesare pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale. 

Obiectul excepției de neconstituționalitate

Dispozițiile de lege criticate au următoarea redactare:

- Art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000:

“(2) Alte locuri de muncă în condiții speciale decât cele prevăzute la alin. (1) pot fi stabilite numai prin lege.

(3) Metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale se vor stabili prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și a Ministerului Sănătății și Familiei, în urma consultării CNPAS.”;

- Art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006:

“(1) Începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiții speciale locurile de muncă în care se desfășoară activitățile prevăzute în anexa nr. 1.

(2) Locurile de muncă prevăzute la alin. (1) sunt cele din unitățile prevăzute în anexa nr. 2, care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare.”;

- Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006:

“(2) Sunt asimilate stagiului de cotizare în condiții speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, în care asigurații și-au desfășurat activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislației anterioare în grupa I de muncă și care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiții speciale.”;

- Art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010:

“(1) În sensul prezentei legi, locurile de muncă în condiții speciale sunt cele din:

[...]

e) activitățile și unitățile prevăzute în anexele nr. 2 și 3;”.

Dispozițiile art. 2-6, art. 9, art. 13 și art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 reglementează metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale.

Prin Decizia nr. 12/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a decis că “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale, raportate la prevederile art. 2-6, art. 9, 13 și 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește condițiile speciale, acest tip de acțiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității și a unității angajatoare în anexele nr. 1 și 2 la Legea nr. 226/2006 și, respectiv, în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare.” 

Considentele CCR de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate

- Având în vedere complexitatea și specificitatea expertizei necesare încadrării unor locuri de muncă în condiții deosebite sau speciale, legiuitorul a optat pentru o procedură în care inițiativa aparținea partenerilor sociali, respectiv angajatorilor împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecția muncii [art. 3 alin. (1) lit. a) și b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003], iar evaluările se realizau de către autoritățile administrative cu atribuții specifice în domeniu.

- Acordarea avizului pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale s-a realizat de către Comisia pentru acordarea avizelor de încadrare în condiții speciale. În cazul în care avizul nu era acordat, se putea formula plângere la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, iar decizia acestuia putea fi atacată în fața instanței de judecată. Instanțele de judecată erau, de asemenea, competente să constate perioada lucrată în condiții speciale, atunci când dovedirea acestor perioade nu mai era posibilă din cauza distrugerii arhivelor.

- Legiuitorul nu a avut în vedere acordarea competenței de a evalua îndeplinirea condițiilor speciale ale unor locuri de muncă instanțelor de judecată, ci unor autorități administrative, specializate. Numai în mod excepțional, atunci când din motive obiective dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în condiții speciale nu era posibilă, ca urmare a distrugerii arhivelor, instanțele de judecată aveau posibilitatea de a se pronunța cu privire la reconstituirea perioadei lucrate în condiții speciale.

- Faptul că dispozițiile de lege criticate nu au reglementat competența instanțelor de judecată de a încadra unele locuri de muncă în condiții speciale, ci au stabilit că “Metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale se vor stabili prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și a Ministerului Sănătății și Familiei, în urma consultării CNPAS”, iar această procedură s-a realizat prin intermediul autorităților administrative mai sus arătate, nu poate avea, per se, semnificația încălcării dreptului de acces la justiție, de vreme ce legiuitorul este liber să stabilească modalitatea cea mai adecvată în care evaluarea acestor condiții corespunde obiectivelor avute în vedere și organele cele mai competente să realizeze această evaluare.

- Din această perspectivă, Curtea apreciază că interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a dat-o dispozițiilor de lege criticate prin Decizia nr. 12/2016, în sensul că “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006, raportate la prevederile art. 2-6, art. 9, 13 și 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, precum și a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, în ceea ce privește condițiile speciale, acest tip de acțiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității și a unității angajatoare în anexele nr. 1 și 2 la Legea nr. 226/2006 și, respectiv, în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010 este în acord cu conținutul acestor dispoziții.

- Din contră, dacă Înalta Curte de Casație și Justiție sau Curtea Constituțională ar interpreta textele de lege supuse analizei de constituționalitate în sensul că dau dreptul salariaților de a se adresa în mod direct justiției, în alte situații decât cele prevăzute în mod distinct în ipoteza art. 11 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, pentru a obține recunoașterea condițiilor speciale, fără respectarea condițiilor cumulative mai sus arătate, s-ar substitui legiuitorului, fapt interzis de principiul separației puterilor în stat.

- Curtea nu ignoră aspectul că în critica pe care o formulează în raport cu dispozițiile art. 21 din Constituție autorii excepției invocă și faptul că, în procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiții speciale, salariații nu au avut dreptul de a se adresa în mod individual justiției pentru apărarea drepturilor lor. Astfel, Curtea observă că, în cadrul procedurii mai sus amintite, sindicatele și reprezentanții salariaților au fost parteneri activi în inițierea și desfășurarea etapelor acesteia, putând interveni atunci când angajatorul era pasiv. În acest sens, art. 3 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 prevede: “În cazul în care angajatorul nu declanșează procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiții speciale, sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori responsabilul cu protecția muncii pot sesiza inspectoratele teritoriale de muncă, care vor dispune verificarea locurilor de muncă conform alin. (1) lit. c).” De asemenea, art. 13 alin. (1) din același act normativ prevede că “Angajatorii și/sau sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă, care nu au primit aviz pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale, pot formula plângere, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei care, împreună cu Ministerul Sănătății, o va soluționa în termen de 30 de zile, prin decizie rămasă definitivă.” Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, această decizie putea fi contestată la instanța judecătorească competentă, potrivit legii.

- În același timp, Curtea constată că dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003 nu au prevăzut posibilitatea salariaților de a interveni, în mod individual, în cadrul procedurii de încadrare în condiții speciale, ci doar prin intermediul sindicatului ori al reprezentanților salariaților. Această reglementare a urmărit facilitarea procedurii, astfel încât interesele salariaților să fie reprezentate în mod unitar și coerent. În consecință, atât accesul salariaților la procedura de încadrare în condiții speciale, cât și accesul la justiție s-au realizat indirect, prin intermediul reprezentanților.

- Curtea observă însă că analizarea constituționalității acestei reglementări ar reprezenta o depășire a competențelor instanței de contencios constituțional. Or, dispozițiile de lege care reglementează accesul la justiție al salariaților în cadrul procedurii privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale fac parte integrantă din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, act de reglementare secundară, și nu din dispozițiile Legii nr. 19/2000, Legii nr. 226/2006 sau ale Legii nr. 263/2010, criticate, de asemenea, în cadrul excepției de neconstituționalitate, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, nu pot forma obiect al analizei de constituționalitate.

Ai nevoie de Decizia nr. 806/2018? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu