22 August, 2019

Este constituțională estimarea prejudiciului într-un dosar de evaziune fiscală?

Prin Decizia nr. 333/11.05.2017 (decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 688/24.08.2017), cu unanimitate de voturi, Curtea Constituţională a României (CCR) a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Traian Don în Dosarul nr. 4.213/108/2014 al Tribunalului Arad – Secția penală și a constatat că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
 
Care a fost obiectul excepţiei de neconstituţionalitate analizate de CCR?
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate l-au constituit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, care au următorul cuprins:
“În cazul în care, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, nu se pot stabili, pe baza evidențelor contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat, acestea vor fi determinate de organul competent potrivit legii, prin estimare, în condițiile Codului de procedură fiscală.
 
Care au fost criticile formulate de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate?
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a susţinut, în esenţă, că prevederile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, precum și ale art. 11 privind tratatele ratificate de Parlament și ale art. 20 referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia a susținut, în esență, că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 241/2005 încalcă dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, întrucât prevăd posibilitatea folosirii estimărilor pentru stabilirea prejudiciului ca element constitutiv al unei infracțiuni, sarcina estimării revenind organelor de inspecție fiscală, în baza unor reguli arbitrare, cu restrângerea posibilităților instanței de judecată de a administra probatoriul în cauză.

Autorul a considerat că o atare estimare a prejudiciului impune instanței să constate “existența unui prejudiciu anterior calculării” acestuia, fiind încălcată prezumția de nevinovăție. De fapt, instanța este obligată să procedeze la estimarea prejudiciului în favoarea fiscului, fără a avea loc o determinare certă a existenței și a întinderii acestui prejudiciu, iar inculpatul este împiedicat să propună probe în apărarea sa, din moment ce estimarea prejudiciului este stabilită, ab initio, prin dispozițiile de lege criticate.
 
Care au fost motivele pentru care CCR a decis că excepţia de neconstituţionalitate respectivă este neîntemeiată?
CCR a constatat că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 241/2005 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 362/24.04.2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370/31.05.2012), CCR a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând că organul fiscal la care se face trimitere nu devine organ de cercetare penală ori instanță de judecată, nefiind parte a justiției în accepțiunea art. 124 și 126 din Constituție. Acesta nu face altceva decât să estimeze cuantumul unui prejudiciu, pentru ca, în final, tot instanței de judecată să îi revină rolul de a înfăptui actul de justiție și de a aprecia dacă există prejudiciu, care este întinderea acestuia, modul de producere, persoana vinovată etc.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de CCR prin decizia mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Distinct de cele reținute prin Decizia nr. 362/24.04.2012, CCR a observat că textul de lege criticat își găsește aplicabilitatea atunci când nu se pot stabili, pe baza evidențelor contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat.

Posibilitatea calculării prin estimare, potrivit dispozițiilorart. 14 din Legea nr. 241/2005, a sumelor datorate bugetului general consolidat – în condițiile în care aceste sume nu pot fi stabilite pe baza evidențelor contribuabilului, întrucât acesta din urmă nu și-a îndeplinit obligația legală de a pune la dispoziția organelor competente documentele prevăzute de lege în scopul verificărilor financiare, fiscale sau vamale – pune în valoare îndatorirea fundamentală prevăzută de art. 56 din Constituție ca fiecare cetățean să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice. Mai mult, soluția stabilirii exclusiv pe baza evidențelor contribuabilului a prejudiciului cauzat bugetului general consolidat prin neplata sumelor datorate ar oferi contribuabilului alternativa distrugerii documentelor în cauză, în vederea înlăturării răspunderii penale și civile.

Determinarea de către organul competent potrivit legii, prin estimare, în condițiile Codului de procedură fiscală, a sumelor datorate bugetului general consolidat – în cazul în care, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, respectivele sume nu se pot stabili pe baza evidențelor contribuabilului – nu încalcă dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, întrucât există căi legale pentru contestarea valorii prejudiciului, având în vedere faptul că sumele calculate, prin estimare, de către organul competent nu au caracterul unei probe absolute, necenzurabile de către judecător, ci, dimpotrivă, atunci când inculpatul este trimis în judecată, probele sunt supuse controlului efectuat de către o instanță independentă și imparțială.

(…)Prin Decizia nr. 245/07.04.2015 , CCR a reținut că problema afectării dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil s-ar putea pune în discuție, dacă probele nu sunt readministrate, numai în situația în care părțile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării lor în fața unui judecător anterior cercetării judecătorești. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalității administrării probelor, CCR a constatat că aceste aspecte sunt verificate de către judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, iar acesta, în baza art. 346 alin. (3) lit. b) și alin. (4) din același cod, poate exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. După începerea judecății, dispusă de judecătorul de cameră preliminară, în fața instanței de judecată pot fi puse în discuție [numai] aspecte ce țin de temeinicia probelor, aspecte referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată și care, raportat la acuzația concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanță (paragrafele 21 și 22).

Astfel, analizând dispozițiileart. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, prin aceeași decizie, CCR a constatat că nimic nu oprește partea căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei – în faza de judecată imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului -, cerând astfel readministrarea/refacerea lor de către instanța de judecată în condiții de publicitate, nemijlocire și contradictorialitate. Terminologia utilizată de legiuitor are în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale care nu au fost contestate. În acest sens, CCR a observat că alineatul (5) al art. 374 din Codul de procedură penală prevede că “Președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe”, părțile și persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate și să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost sau nu administrate în faza de urmărire penală (paragraful 23).

Tot prin Decizia nr. 245/07.04.2015, mai sus menționată, CCR a reținut – cu privire la posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți, că, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanță dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Faptul că această posibilitate este atributul exclusiv al instanței de judecată nu este de natură a afecta în niciun fel dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, “Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii” (paragraful 24).

Ai nevoie de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale? O poți obține în varianta actualizată, în format .PDF sau MOBI apăsând AICI!
comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu