Vă prezentăm, succinct, interpretări asupra reglementărilor europene privind dreptul la indemnizaţie pentru concediu anual neefectuat în cazul în care nu a fost formulată o cerere de concediu de către lucrător înainte de încetarea raportului de muncă. 

În speţa de mai jos, avem soluţia dată de Curtea de Justiţie a UE ca răspuns la o întrebare preliminară, din partea instanţei naţionale germane de trimitere, cerere care a fost formulată în cadrul unui litigiu între Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften eV (denumită în continuare „Max‑Planck”), pe de o parte, și domnul Tetsuji Shimizu, unul dintre foștii săi angajați, pe de altă parte, în legătură cu refuzul Max‑Planck de a‑i plăti acestuia o indemnizație financiară pentru concediul anual plătit neefectuat înainte de încetarea raportului lor de muncă.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 din Directiva nr. 88/2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, precum și a articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Hotărârea CJUE este recentă, din 6 noiembrie 2018 şi a fost dată în cauza C‑684/16, în procedura

Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften eV împotriva Tetsuji Shimizu. 

În ce constă litigul în cauză

- În perioada 1 august 2001-31 decembrie 2013, domnul Shimizu a fost angajat de Max‑Planck în temeiul mai multor contracte pe durată determinată. Raportul de muncă dintre cele două părți era supus dispozițiilor BUrlG și ale Contractului colectiv de muncă aplicabil funcționarilor publici.

- Prin scrisoarea din 23 octombrie 2013, Max‑Planck l‑a invitat pe domnul Shimizu să își efectueze concediul înainte de încetarea raportului de muncă, fără să îi impună însă perioade de efectuare pe care să le fi stabilit. Domnul Shimizu a efectuat două zile de concediu, la 15 noiembrie și, respectiv, la 2 decembrie 2013.

-  După ce a solicitat Max‑Planck fără succes, prin scrisoarea din 23 decembrie 2013, plata unei indemnizații de 11 979 de euro pentru 51 de zile de concediu anual neefectuate aferente anilor 2012 și 2013, domnul Shimizu a introdus o acțiune în vederea obligării Max‑Planck la plata în cauză.

-  Întrucât această acțiune a fost admisă atât în primă instanță, cât și în apel, Max‑Planck a sesizat cu recurs instanța de trimitere, Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania.

-  Această instanță arată că dreptul la concediu anual plătit în discuție în litigiul principal s‑a stins, în temeiul reglementărilor naţionale germane, întrucât nu a fost exercitat în cursul anului pentru care s‑a acordat concediul. Astfel, dreptul lucrătorului la concediul care nu a fost efectuat în cursul anului pentru care a fost acordat se stinge, în principiu, la sfârșitul anului respectiv, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite condițiile de reportare prevăzute la această dispoziție. Așadar, dacă lucrătorul a avut posibilitatea să efectueze concediul în cursul anului pentru care a fost acordat, dreptul său la concediu anual plătit se stinge la sfârșitul anului respectiv. Din cauza stingerii dreptului menționat, acesta nu ar mai putea fi transformat într‑un drept la o indemnizație. Situația nu ar fi diferită decât în cazul în care, în pofida unei cereri de concediu a lucrătorului formulată în timp util către angajatorul său, acesta din urmă i‑a refuzat efectuarea concediului în cauză. În schimb, reglementarea naţională nu ar putea fi interpretată în sensul că angajatorul ar fi obligat să îl constrângă pe lucrător să își efectueze concediul anual plătit.

- Instanța de trimitere consideră că jurisprudența Curții nu permite să se determine dacă o reglementare națională cu efectele descrise la punctul precedent este sau nu este conformă cu articolul 7 din Directiva 2003/88 și cu articolul 31 alineatul (2) din cartă, doctrina rămânând, la rândul său, divizată în această privință. În special, s‑ar pune problema dacă angajatorul este obligat, în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva nr. 88/2003, să stabilească unilateral perioada concediului de odihnă sau dacă Hotărârea din 12 iunie 2014, Bollacke (C‑118/13), trebuie interpretată în sensul că dreptul la concediu anual plătit nu se poate stinge la sfârșitul anului de referință sau al perioadei de report, chiar dacă lucrătorul a fost în măsură să exercite acest drept.

- Pe de altă parte, instanța menționată arată că Max‑Planck este o organizație fără scop lucrativ de drept privat care, deși este, desigur, finanțată preponderent din fonduri publice, nu dispune însă de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari, astfel încât ar trebui considerată ca fiind un particular. În aceste condiții, ar reveni de asemenea Curții sarcina de a preciza dacă articolul 7 din Directiva nr. 88/2003 sau articolul 31 alineatul (2) din cartă beneficiază de un eventual efect direct în raporturile dintre particulari.

- În aceste condiții, Curtea Federală pentru Litigii de Muncă a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul 7 din Directiva [2003/88] sau articolul 31 alineatul (2) din [cartă] se opun unei reglementări naționale precum articolul 7 din [BUrlG], care prevede, ca modalitate de exercitare a dreptului la concediul de odihnă, obligația lucrătorului de a solicita efectuarea acestuia, exprimându‑și preferințele în privința perioadei în care îl va efectua, pentru ca la sfârșitul perioadei de referință dreptul la concediu să nu se stingă fără nicio compensație, și care nu obligă angajatorul să stabilească în mod unilateral și obligatoriu pentru lucrător perioada de efectuare a concediului în cadrul perioadei de referință?

2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

Situația este aceeași și în cazul raportului de muncă dintre două persoane de drept privat?” 

Soluţia CJUE

Răspunzând la întrebările ce i-au fost adresate, Curtea a dat următoarea interpretare:

1) Articolul 7 din Directiva nr. 88/2003 și articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia, în cazul în care lucrătorul nu a solicitat să își exercite dreptul la concediu anual plătit în perioada de referință în cauză, acest lucrător își pierde la sfârșitul acestei perioade – în mod automat și fără verificarea prealabilă a aspectului dacă acestuia i s‑a oferit efectiv de către angajator, în special printr‑o informare corespunzătoare din partea acestuia din urmă, posibilitatea de a‑și exercita acest drept – zilele de concediu anual plătit dobândite în temeiul dispozițiilor menționate pentru perioada respectivă, precum și, în mod corelativ, dreptul la o indemnizație financiară pentru concediul anual plătit neefectuat în cazul încetării raportului de muncă. Revine, în această privință, instanței de trimitere sarcina de a verifica, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, dacă poate ajunge la o interpretare a acestui drept de natură să garanteze deplina efectivitate a dreptului Uniunii.

2) În cazul imposibilității de a interpreta o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal astfel încât să se asigure conformitatea cu articolul 7 din Directiva nr. 88/2003 și cu articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale, rezultă din această ultimă dispoziție că instanța națională sesizată cu un litigiu între un lucrător și fostul său angajator care are calitatea de particular trebuie să lase neaplicată reglementarea națională respectivă și să se asigure că, în ipoteza în care acest angajator nu poate stabili că a dat dovadă de deplina diligență necesară pentru ca lucrătorul să aibă efectiv posibilitatea de a‑și efectua concediul anual plătit la care avea dreptul în temeiul dreptului Uniunii, respectivul lucrător nu poate fi privat nici de dreptul său dobândit la un asemenea concediu anual plătit, nici, în mod corelativ și în cazul încetării raportului de muncă, de indemnizația financiară pentru concediul neefectuat a cărei plată este, în acest caz, direct în sarcina angajatorului în cauză. 

Consideraţiile Curţii cu privire la întrebările preliminare

Reluăm câteva din consideraţiile avute în vedere de CJUE pentru a da soluţia de mai sus.

- Refuzul fostului angajator al domnului Shimizu de a‑i plăti o indemnizație financiară pentru concediul anual plătit neefectuat înainte de încetarea raportului de muncă se bazează pe o normă de drept național în temeiul căreia dreptul la concediu se stinge, în principiu, nu ca urmare a încetării raportului de muncă menționat, ca atare, ci ca urmare a faptului că lucrătorul nu a solicitat, în cursul acestui raport de muncă, să efectueze concediul respectiv în perioada de referință la care se raporta.

- Problema care se ridică în speță este în esență aceea dacă, la data la care raportul de muncă în discuție în litigiul principal a luat sfârșit, domnul Shimizu mai avea sau nu un drept la concediu anual plătit susceptibil să se transforme în indemnizație financiară ca urmare a încetării raportului de muncă.

- Întrebarea menționată privește astfel, în primul rând, interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Directiva nr. 88/2003 și urmărește să se stabilească dacă această dispoziție se opune posibilității ca menținerea dreptului la concediu anual plătit neefectuat la sfârșitul unei perioade de referință să fie subordonată condiției ca lucrătorul să fi solicitat să își exercite acest drept în perioada menționată și ca pierderea sa să fie declarată în cazul lipsei unei astfel de cereri, fără ca angajatorul să fie obligat să stabilească în mod unilateral și obligatoriu pentru lucrător perioada de efectuare a concediului în cadrul perioadei de referință.

-  Cutea a precizat în special că articolul 7 alineatul (1) din Directivă nu se opune, în principiu, unei reglementări naționale care prevede modalități de exercitare a dreptului la concediu anual plătit acordat în mod expres de această directivă care includ chiar pierderea dreptului menționat la sfârșitul unei perioade de referință sau al unei perioade de report, cu condiția însă ca lucrătorul al cărui drept la concediu anual plătit s‑a pierdut să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita dreptul conferit de directiva respectivă.

- Or, o reglementare națională ca cea germană în speţă, care prevede că, la stabilirea perioadelor de concediu, trebuie să se țină seama de preferințele lucrătorului, cu excepția cazului în care există motive imperative legate de interesele întreprinderii sau de preferințele altor lucrători care au întâietate din motive sociale, sau că concediul trebuie, ca regulă generală, să fie efectuat în cursul anului de referință, ține de domeniul modalităților de exercitare a dreptului la concediu anual plătit, în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva nr. 88/2003 și al jurisprudenței Curții.

- O reglementare de acest tip face parte dintre normele și procedurile de drept național aplicabile pentru stabilirea concediilor lucrătorilor care urmăresc să țină seama de diferitele interese în cauză.

- Cu toate acestea, este necesar să se asigure faptul că aplicarea unor asemenea norme naționale nu poate conduce la stingerea dreptului la concediu anual plătit dobândit de lucrător, în condițiile în care acesta din urmă nu ar fi avut în mod efectiv posibilitatea de a‑și exercita dreptul menționat.