În cursul concediului său anual minim garantat prin dreptul Uniunii, un lucrător are dreptul la remuneraţia sa normală, în pofida unor perioade anterioare de şomaj parţial. Totuşi, durata acestui concediu anual minim depinde de munca efectivă depusă în perioada de referinţă, astfel încât efectul perioadelor de şomaj parţial poate face ca acest concediu minim să fie mai mic de patru săptămâni. Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88  privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, precum și a articolului 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Torsten Hein, pe de o parte, și Albert Holzkamm GmbH & Co. KG (denumită în continuare „Holzkamm”), pe de altă parte, cu privire la calculul indemnizației pentru concediu plătit, mai precis remunerația la care acesta are dreptul în temeiul concediilor sale plătite. Domnul Torsten Hein, angajat al societăţii germane Holzkamm în calitate de betonist, în cursul anului 2015 s-a aflat în şomaj parţial şi nu a efectuat o muncă efectivă timp de 26 de săptămâni, adică jumătate de an. În perioadele de şomaj parţial, precum în cazul domnului Hein, raportul de muncă între angajat şi lucrător continuă, dar lucrătorul nu prestează o muncă efectivă pentru nevoile angajatorului. Cu toate acestea, potrivit Convenţiei colective din domeniul construcţiilor , lucrătorii au dreptul la un concediu anual de repaus de 30 de zile, indiferent de perioadele de şomaj parţial în cursul cărora nu au prestat o muncă efectivă. Astfel, în cursul anilor 2015 şi 2016, domnul Hein a luat cele 30 de zile de concediu pentru care a dobândit drepturi în anul 2015. Potrivit acestei convenţii colective însă, perioadele de şomaj parţial sunt luate în considerare în vederea calculării remuneraţiei acordate pentru concediul anual denumită „indemnizaţia de concediu plătit. Holzkamm a calculat, aşadar, cuantumul care trebuia plătit domnului Hein pe baza unui salariu pe oră brut mai mic decât salariul pe oră normal, ceea ce a avut ca efect o reducere importantă a cuantumului remuneraţiei sale. Apreciind că perioadele de şomaj parţial în cursul perioadei de referinţă nu pot avea ca efect reducerea cuantumului indemnizaţiei de concediu plătit pe care îl poate pretinde, domnul Hein s-a adresat Tribunalului pentru Litigii de Muncă Verden, Germania. Tribunalul a sesizat Curtea de Justiţie a UE, cu o întrebare preliminară,  pentru a afla dacă o reglementare naţională , care permite să se prevadă printr-o convenţie colectivă luarea în considerare a pierderilor salariale care pot surveni în perioada de referinţă din cauza unui şomaj parţial, fapt ce atrage după sine o reducerea indemnizaţiei de concediu plătit, este conformă cu dreptul Uniunii . Prin hotărârea pronunţată, Curtea aminteşte că, în conformitate cu dreptul Uniunii, orice lucrător beneficiază de un drept la concediu anual plătit de cel puţin patru săptămâni. Acest drept unic are două aspecte, dreptul la concediu anual şi dreptul la plata pentru acest concediu. În ceea ce priveşte, în primul rând, durata concediului anual minim de patru săptămâni, Curtea aminteşte că ea se întemeiază pe premisa că lucrătorul a prestat efectiv munca în cursul perioadei de referinţă. Prin urmare, drepturile la concediu anual plătit trebuie în principiu să fie calculate în funcţie de perioadele de muncă efectivă efectuate în temeiul contractului de muncă. Astfel, în cursul anului 2015, domnul Hein nu a prestat o muncă efectivă timp de 26 de săptămâni, rezultă că are dreptul, în temeiul dreptului Uniunii, doar la două săptămâni de concediu (durata exactă a acestei perioade de concediu fiind totuşi necesar să fie determinată de Tribunalul pentru Litigii de Muncă). Dreptul Uniunii nu reglementează însă decât durata concediului anual minim şi nu se opune posibilităţii ca o reglementare naţională sau o convenţie colectivă să acorde lucrătorilor salariaţi un drept la concediu anual plătit cu o durată mai mare indiferent dacă timpul de lucru al salariaţilor a fost redus din cauza unui şomaj parţial. Referitor, în al doilea rând, la remuneraţia care trebuie acordată lucrătorului pentru perioada de concediu anual minim garantată prin dreptul Uniunii, Curtea aminteşte că, pentru această perioadă remuneraţia trebuie să fie menţinută. Cu alte cuvinte, lucrătorul trebuie să încaseze remuneraţia obişnuită pentru această perioadă de repaus. Curtea constată că faptul că un lucrător un lucrător care se află într-o situaţie precum cea a domnului Hein obţine, pentru zilele sale de concediu anual garantate prin dreptul Uniunii, o remuneraţie care nu corespunde remuneraţiei obişnuite pe care o încasează pentru perioadele de muncă efectivă contravine dreptului Uniunii. Cu toate acestea, Curtea subliniază că dreptul Uniunii nu impune ca remuneraţia obişnuită să fie acordată pentru întreaga durată a concediului anual de care beneficiază lucrătorul în temeiul dreptului național. Angajatorul nu este obligat să acorde această remuneraţie decât pentru durata concediului anual minim prevăzut de dreptul Uniunii, acest concediu fiind dobândit de lucrător numai pentru perioadele de muncă efectivă. Într-un litigiu precum cel în speţă care opune persoane private, instanța de trimitere este ţinută să interpreteze reglementarea sa națională în conformitate cu dreptul Uniunii . O astfel de interpretare ar trebui să conducă la situaţia ca indemnizaţia de concediu plătit acordată lucrătorilor pentru concediul minim prevăzut de dreptul Uniunii să nu fie mai mică decât media remuneraţiei obişnuite încasată de aceştia în perioadele de muncă efectivă În schimb, dreptul Uniunii nu impune o interpretare a reglementării naționale în sensul că acordă un drept la o primă suplimentară care se adaugă la această medie a remuneraţiei obişnuite, nici ca remuneraţia primită pentru ore suplimentare să fie luată în considerare, cu excepţia cazului în care obligaţiile care decurg din contractul de muncă impune lucrătorului să efectueze ore suplimentare cu caracter foarte previzibil şi obişnuit şi a căror remuneraţie constituie un element important al remuneraţiei sale totale. Răspunzând la întrebarea preliminară, CJUE a declarat următoarele : 1)Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, precum și articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite, în vederea calculării indemnizației de concediu plătit, să se prevadă printr‑o convenție colectivă luarea în considerare a reducerii veniturilor care rezultă din existența în perioada de referință a unor zile în care, din cauza unui șomaj parțial, nu s‑a efectuat nicio muncă efectivă, ceea ce are drept consecință faptul că lucrătorul încasează, pentru durata concediului minim anual de care beneficiază în temeiul acestui articol 7 alineatul (1), o indemnizație de concediu plătit mai mică decât remunerația obișnuită pe care o încasează în perioadele de muncă. Revine instanței de trimitere sarcina să interpreteze reglementarea națională, în măsura posibilului, în litera și în spiritul Directivei 2003/88, astfel încât indemnizația de concediu plătit acordată lucrătorilor în temeiul concediului minim prevăzut la articolul 7 alineatul (1) menționat să nu fie mai mică decât media remunerației obișnuite încasată de aceștia în perioadele de muncă efectivă. 2)Nu este necesară limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri și dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune ca instanțele naționale să protejeze, în temeiul dreptului național, încrederea legitimă a angajatorilor în menținerea jurisprudenței celor mai înalte instanțe naționale care a confirmat legalitatea dispozițiilor privind concediile plătite din Convenția colectivă din domeniul construcțiilor. Hotărârea CJUE din 13 decembrie 2018 dată în cauza C‑385/17, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată deTribunalul pentru Litigii de Muncă din Verden, Germania, în procedura Torsten Hein împotriva Albert Holzkamm GmbH & Co. KG Rapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României.