Despre impozitarea hidrocarburilor – o nouă saga

Tehnic, la o analiză rapidă a cantităţii de energie extractibilă (utilă) stocată într-un material dat, se poate lesne observa că este imposibilă la acest moment depozitarea, utilizând tehnologiile verzi, a unei cantităţi de energie într-un mod comparabil cu motorina, benzina, gazul natural etc.

De asemenea, din punct de vedere economic, cele trei segmente ale sectorului de petrol şi gaze deţin fiecare caracteristici şi provocări proprii din perspectiva riscului/randamentului investiţional: Upstream: explorare, dezvoltare şi producţie; Midstream: transport, rafinare şi prelucrare; Downstream: distribuţie şi comercializare.

Din perspectivă fiscală, dacă exploatarea unor resurse naturale epuizabile ale unui stat generează randamente financiare mult mai mari decât cele obţinute în condiţii similare de risc dar în alte sectoare economice, statul respectiv poate fi îndreptăţit să impoziteze suplimentar exploatarea resurselor naturale (indiferent de metodă: redevenţe, impozit pe profit etc). În domeniul petrolului şi al gazelor naturale, literatura de specialitate a consacrat faptul că doar segmentul de upstream poate fi analizat în acest sens, celelalte segmente neavând la bază o resursă naturală epuizabilă, ci doar resurse financiare pentru care concurează cu orice altă activitate economică.

Un sistem fiscal eficient, cu obiective principale relativ antagonice – colectarea unor venituri bugetare cât mai mari şi, în acelaşi timp, păstrarea atractivităţii pentru investitori – trebuie aşezat cu multă responsabilitate şi în baza unor analize riguroase. Practic, factorii decizionali trebuie să fie capabili să determine profitabilitatea actuală, dar şi viitoare a sectorului în economia românească. Demersul nu este foarte uşor, întrucât necesită un model financiar extrem de minuţios, bazat pe informaţii privind:

– costurile de explorare şi dezvoltare în funcţie de tipologia exploatării (clasică, maritimă, fracturare hidraulică etc);

– nivelul rezervelor (exploatabile comercial, contingente, prospective);

– ciclul de viaţă al concesiunilor (investiţii suplimentare în ciclul secundar şi terţiar);

– estimările preţurilor în viitor, costurile de finanţare, inflaţie (factor de actualizare a investiţiei), cursuri de schimb, condiţii economice locale şi globale (estimările privind structura consumului) etc.

După construirea unui model economic foarte clar delimitat (de exemplu, la nivelul concesiunii sau, mai larg, la nivelul activităţii de upstream – mai aproape de capacitatea administrativă a României), factorii decizionali pot determina profiturile societăţii fără influenţa impozitelor de orice fel. În măsura în care, în baza modelului financiar, aceste profituri generează o rată de rentabilitate foarte mare, statul ar trebui să îşi pună problema impunerii de sarcini fiscale pentru a colecta la buget profiturile peste un nivel acceptat (la care investiţia rămâne interesantă pentru investitori), aceasta fiind cota ce ar reveni Guvernului. Sarcinile fiscale ar putea îmbrăca mai multe forme: redevenţe, impozit pe profit, impozite suplimentare pe profit ş.a.m.d., în funcţie de capacitatea administrativă a statului şi de obiectivele urmărite. Acestea sunt, însă, doar nişte instrumente (tactice), care implementează practic intenţia (strategia) Guvernului de a fiscaliza sectorul.

Important este şi că modelul financiar ar permite comparaţia cu fiscalitatea din alte ţări. De exemplu, nivelul redevenţelor se situează între 3,5% şi 13,5% în România, în timp ce Norvegia nu impune redevenţe. Cu toate acestea, din perspectiva fiscalizării profiturilor din sector, Norvegia îl impune cu aproape 78% iar Romania – cu 16%. Dacă mai adăugam şi costurile de exploatare diferite de la stat la stat, o comparaţie a tacticilor de colectare individuale este irelevantă din perspectiva politicilor fiscale / publice din sectorul hidrocarburilor.

Mai mult, modelul financiar le-ar oferi factorilor de decizie posibilitatea de a simula efectele pe care instrumentele tactice le au asupra profitabilităţii şi atractivităţii sectorului şi ar putea susţine strategiile economice prin măsuri fiscale. Astfel, dacă România ar avea în vedere accelerarea activităţii de prospecţie, de exemplu, atunci ar fi util să se acorde facilităţi de tipul deducerilor suplimentare la amortizarea echipamentelor aferente acestor activităţi.

Ca o concluzie, ţinând cont de importanţa sectorului de petrol şi gaze al României, cât şi de potenţialul acestuia, ar fi util ca guvernanţii să conştientizeze şi să adreseze necesitatea unei informări adecvate, astfel încât decizia să fie una corect şi complet fundamentată. În acest mod, estimarea efectelor economice pe modelul nefericit folosit la impozitul pe construcţii speciale ar putea fi evitată. Miza în industria petrolului şi al gazelor naturale este una diferită, iar o ţară ca România nu îşi poate permite o reformă a sistemului de impozitare la nivelul acestui sector fără dezvoltarea unui model financiar adaptat nivelului actual de dezvoltare a ţării.